Live Radio

marți, 31 decembrie 2019

În noul an, cu Dumnezeu

27368590_10203976750375807_2649024943864467806_o (1) (1)

Acum când bate-n uşă noul an
Cu ale sale căi necunoscute
Pe al trăirii zbuciumat ocean,
Vă-ncredinţez, punând în vers elan,
În braţul Ocrotirii absolute.
Şi El-Olam, El veşnic Dumnezeu
Să vă-nsoţească-n toată alergarea,
Sprijin şi adăpost în ceasul greu,
Şi-al biruinţei minunat trofeu
Vă fie-n viaţă binecuvântarea!
Vă mai doresc experienţe noi,
Ca-n clipele când viaţa-i o pustie
Şi abandonul tuturor e-n toi,
Să ştiţi că ochii Celui ce-i El Roi
Vă însoţesc cu o privire vie.
În mâna lui Yehova Ţidkenu
Vă-ncredinţez, prin rugi, pe mai departe
Şi-atunci când cu-al minciunilor atu
Răuvoitori vor face din „da”, „nu”,
El este Cel ce face-va dreptate.
Iar când primejdii vor ieşi în drum
Şi-nsinguraţi vă veţi lupta cu teama
Să nu descurajaţi, nu, nicidecum,
Ci să rostiţi: ca orişicând, şi-acum
Domnul este aici, Yehova Shama!
Când zbuciumul lucrarea lui şi-o face,
Aşa ca-n viaţa fiecărui om,
Şi când neliniştea în suflet zace,
Eu vă doresc s-aveţi eterna pace
Din Cel ce-i pacea, Yehova Shalom!
Vă mai urez ca-n lipsuri, în necaz,
În tristă, dureroasă păgubire,
Drepţi să rămâneţi sub acest talaz
Ştiind, în cugetul de-a pururi treaz,
Că se va îngriji Yehova Yire.
În casă stând alături, cot la cot,
Să nu lăsaţi duşmani să treacă pragul,
Să-i biruiţi prin Domnul Savaot
Şi-apoi să ridicaţi sus, sus de tot,
Prin Cel ce e Yehova Nissi, steagul!
Şi dacă-n anul care va veni,
Vreo boală vă va-nnegura cărarea,
Să se îndure Cel din veşnicii,
Cel ce a fost, ce este şi va fi
Yehova Rapha, El e vindecarea.
La uşă-i Anul Nou cu-al său alai,
Primiţi-l deci cu sufletul cucernic
Şi-n casa voastră, ca-ntr-un colţ de rai,
Eu vă doresc să fie El Shadai,
Cel ce e Dumnezeu atotputernic!
Simion Felix Marțian

duminică, 29 decembrie 2019

Conferinta “Fii diferit!”- Concert de muzica crestina



Te așteptăm la un eveniment care iti va da cu siguranță o altă perspectivă pentru anul 2020. Ai nevoie să fii motivat, să fii umplut de optimism, de principii noi, să primești o nouă viziune pentru anul care-ți stă în față, atunci trebuie să vii la această conferință. :)

Data: Marti 31 Decembrie 2019

Orele: 17:00

Locatia: Cinematograful Luceafarul Vulcan

Participa: Grupul PROFIDES Bucuresti
Grupul PROFIDES Lupeni

Mesaj: TONY BERBECE

Intrarea libera

marți, 17 decembrie 2019

Corectitudinea politică îngroapă Crăciunul

dsc_00562

Asupra conceptului de „corect politic”, sau „political correctness” așa cum s-a impus în lucrările de specialitate, n-am meditat, considerându-l vreun moft de-al postmodernismului. L-am ignorat chiar, până când i-am văzut agresivitatea virulentă.
Și iată că, de unde până acum am învățat că minoritatea se supune majorității, vedem acum că este corect politic să acordăm minorităților nu doar o atenție deosebită, ci atitudinea să ne fie plină de menajamente, mergând spre discriminare pozitivă.
La prima vedere ar părea un lucru bun. S-ar părea că este vorba de grija fața de semeni, de ajutorul acordat pentru a se integra, de a se simți în largul lor. Și n-am avea nimic împotrivă să umblăm cu mănuși. La gură. Adică să ne adaptăm vocabularul de o așa manieră, încât măria sa minoritarul (religios, sexual, etc) să nu se simtă jignit. Să nu folosim, deci, cuvinte care le-ar crea disconfort.
Îmi și imaginez o scenă cu galeria unei echipe de fotbal, ieșind de pe stadion după ce arbitrul le-a „furat” meciul din finală. Și în manifestările lor „culturale”, să-i oprești, spunându-le: Gata cu fotbalul, băieți! Tocmai trecem pe lângă doi șahiști care-l mută pe Karpov la d4, și n-am vrea să-i deranjăm cu problemele noastre, care nu-i interesează. N-ar fi –ați ghicit- corect politic.
În această fază a vocabularului, a înlocuirii unor termeni, conceptul pare inofensiv, dar aprofundându-l descoperi că este o ideologie totalitară.
Ce legătură are cu Crăciunul? Să ne întoarcem puțin în timp. Cu ceva ani în urmă eram îngrijorați că semenii noștri, deși se bucură de Sărbătoarea Crăciunului, nu acordă suficientă atenție Sărbătoritului.
De fapt aceasta este atitudinea adulților care se duc într-o familie, invitați fiind la aniversarea vreunui copilaș. Fac totul să se simtă bine, uitând cu desăvârșire că undeva într-un pătuț gângurește cel sărbătorit.
O atitudine similară la Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului este dăunătoare. E de rău, ziceam. Mai rău nu se poate. Și iată cum realitatea contemporană ne contrazice. Se poate și mai rău.
Dacă în această tratare superficială a Nașterii mai era speranță de trezire, de înțelegere a realitatății, acum se încearcă ștergerea oricărei semnificații. Chiar și a numelui sărbătorii.
Corectitudinea politică ne cere să renunțăm la însemne, la simbolurile creștine, pentru a nu-i deranja pe semenii noștri aparținând minorităților religioase. Este un prim pas. Următorul este renunțarea la sărbători. Sau la numele și semnificația lor.
Și ceea ce n-a reușit comunismul, înlocuirea Crăciunului cu Moș Gerilă, reușește acum democrația occidentală prin corectitudine politică. Sărbători neutre, pentru a nu deranja pe nimeni. Și mass-media are aportul ei.
S-a sărbătorit, poate, Crăciunul dintr-o inerție imprimată de tradiție, dar atâta vreme cât colindele mai duceau vestea bună, mai era speranță. Ce facem însă cu generația crescută în supunere față de corectitudinea politică, căreia nu-i vede fața hidoasă.
În Occident lucrurile merg în direcția dorită de cei care trag sforile. Sau de cel care-i călăuzește. Și știm noi cine. Iar oamenii asistă nepăsători cum se îngroapă Crăciunul.
La noi lucrurile nu stau chiar așa. Deocamdată. Și până ne mai putem bucura de Crăciun, haideți s-o facem. Alături de Sărbătorit.
Cristos S-a născut! Sărbători fericite!
Simion Felix Marțian

vineri, 13 decembrie 2019

O examinare biblică și istorică a structurilor de trimitere în misiune transculturală



(Mesaj susținut în cadrul întâlnirii WAGF Missions Commission Roma 19-21 februarie 2018)
Ramura Missions Commission a Assemblies of God are scopul de a vedea că fiecare Consiliu General din alianță are câte o structură de trimitere în misiune transculturală, care este potrivită pentru acesta.
Atât ideea unei structuri de trimitere pentru lucrare transculturală, cât și cea a flexibilității de a modela cum arată acea structură își au rădăcina în Scriptură. În continuare vom privi la Scriptură și la istoria misiunii pentru a argumenta faptul că structurile de trimitere sunt importante în desfășurarea misiunii transculturale și că Scriptura nu ne leagă de un singur model.
Argumente obișnuite împotriva structurilor de trimitere în misiune
  • Fiecare biserică locală trebuie să trimită, la fel ca în Faptele Apostolilor, capitolul 13.
  • Nu putem susține în întregime oamenii, precum în modelul occidental de misiune transculturală
Fapte 13 și echipa misionară
1. În cartea Faptele Apostolilor vedem două structuri mântuitoare pe care Dumnezeu le folosește pentru a duce Evanghelia lumii – biserica locală și echipa misionară.
2. Fapte 13:1-4 arată că biserica din Antiohia înțelegea că era ceva mai mult de făcut din mandatul scriptural dat lor decât ar fi putut să facă cu structura lor, care era o rețea multiculturală de biserici de casă.
„Caracteristica decisivă a acestei biserici misionare a fost natura poverii care i-a determinat pe diverși lideri să vină laolaltă, nu doar pentru a se închina Domnului, ci pentru a sta în așteptare înaintea Lui, pentru revelarea voii Lui cu privire la slujirea lor ulterioară. Din răspunsul și instrucțiunile date de Duhul Sfânt, deducem că povara lor viza o problemă pe care ei, ca adunare locală, nu o puteau rezolva. Faptul că postul este menționat de două ori (13:2-3), subliniază sentimentul urgenței…”
(Glasser 2005, 301)
3. Este clar că Pavel nu a primit chemarea sa misionară în Antiohia. El fusese deja implicat în Damasc, Siria și Cilicia, înainte să fie adus de Barnaba în Antiohia.
Lucrarea la care Dumnezeu i-a chemat în trecut a fost aceea de a înființa biserici acolo unde nu exista niciuna. Ei au venit în Antiohia cu acest scop, dar din moment ce exista acolo o biserică puternică, nu mai era nevoie de acea lucrare în Antiohia. Chemarea anterioară la o lucrare de pionierat trebuia să aibă efect continuu: Barnaba și Pavel trebuiau să meargă mai departe în locuri în care nu există biserici (Cummings 2001, 61).
4. Pavel și Barnaba au fost trimiși cu autoritate de către biserica din Antiohia, dar au fost eliberați pentru a merge și planta biserici transculturale, în alte părți. Joseph Cummings privește la cele 60 de utilizări ale verbului apoluo, tradus prin trimis și concluzionează:
Bazat pe această analiză, pare aproape ridicol să traducem Fapte 13:3 ca și cum ar indica faptul că biserica din Antiohia i-a „expediat” pe Barnaba și Pavel. Membrii acestei echipe misionare cu siguranță nu erau concediați, biserica nu se despărțea de ei, nici nu li se cerea să înceteze să mai fie o povară! Pare clar că acest verb ar trebui să fie tradus conform sensului lui natural și folosit mai frecvent, adică să indice că biserica din Antiohia i-a „eliberat” pe Barnaba și Pavel (adică, i-a eliberat de responsabilitățile locale și le-a permis să se întoarcă la tipul de activitate care i-a adus în Antiohia de la bun început) (62).
Fapte 13:4 indică faptul că Duhul Sfânt este Cel care i-a trimis și i-a călăuzit. Ei nu erau conduși de biserica din Antiohia, nici nu erau sub autoritatea acesteia în ceea ce privește luarea deciziilor. Ei dădeau însă socoteală bisericii și raportau ceea ce făceau.
5. Winter argumentează că bisericile locale se bazau pe modelul sinagogii, iar echipa de misionari pe modelul grupurilor evreiești care făceau prozeliți. El concluzionează:
De fapt, implicația misiologică profundă a tuturor acestor aspecte este aceea că Noul Testament încearcă să ne arate cum să împrumutăm modele eficiente; încearcă să elibereze orice viitori misionari de nevoia de a urma formele precise ale sinagogii evreiești și ale echipelor misionare evreiești și să le permită să aleagă structuri indigene comparabile, în nenumăratele situații noi care apar de-a lungul istoriei și în jurul lumii – structuri care vor corespunde cu credincioșie funcției modelelor lui Pavel, chiar dacă nu corespund formei lor!
(Winter 1999, 222)
6. Structurile misionare de trimitere din istoria misiunii sunt entitățile care au sarcina de a trimite lucrători chemați din biserica locală și de a-i plasa în grupuri misionare, pentru a planta biserici acolo unde acestea nu există.
7. Este important de observat independența pe care Pavel o are față de biserica din Antiohia. Activitatea sa era compusă din mulți lucrători, mai multe echipe, diverse surse și metode de susținere, avându-l pe Pavel, în mod evident, în poziția de conducere. În acest sens, Pavel ar putea fi considerat un prototip al agențiilor de misiune, mai multe echipe misionare fiind trimise, dar existând o filosofie de slujire transculturală distinctă care să le ghideze activitatea, aceasta fiind diferită de activitatea bisericii locale. Mandatul și metoda de practică a lui Pavel era de a planta biserici care să aibă un ADN biblic, care să existe în locațiile respective fiind o mărturie a lui Hristos și să slujească în dragoste și cu compasiune. Este demn de menționat faptul că el nu a construit instituții, nici nu s-a luptat să combată probleme sociale, ci a ridicat biserici care să fie colonii ale cerului pe pământ (Filipeni 3:20).
Diferitele structuri de trimitere pe parcursul istoriei Bisericii
1. În linii mari, structurile de trimitere oferă următoarele servicii: promovarea viziunii misionarilor în cadrul bisericilor, comunicarea cu acestea, gestionarea fondurilor pentru lucrătorii trimiși, recrutarea noilor lucrători transculturali, acreditarea și instruirea noilor candidați, plasarea lucrătorilor pe câmpul de misiune, dezvoltarea principiilor și strategiilor misionare, purtarea de grijă pentru membrii săi.
2. Winter argumentează că în istoria misiunii creștine continuăm să vedem funcția celor două structuri – bisericile locale și echipele de misionari – în timp ce forma s-a schimbat.
Tiparul adunării – biserici de casă precum sinagogi independente – a făcut loc unui tipar roman ca o rețea, unde episcopii aveau autoritate asupra a mai mult de o singură congregație, cu sferă de influență care acoperea teritoriul roman. 
Tradiția monahală, inspirată din structurile militare romane, a devenit vehiculul prin care Evanghelia a ajuns în regiuni noi.
Este suficient în acest moment pur și simplu să facem observația că deja, până în secolul al patrulea, existau două feluri de structuri foarte diferite – dioceza și mănăstirea – ambele semnificative în transmiterea și extinderea Creștinismului. Fiecare constituie un model împrumutat din contextul cultural al vremii sale, precum au fost și sinagoga creștină timpurie și echipa de misionari.
(Winter 1999, 223)
Ordinele monahale din Biserica Catolică au devenit vehiculele prin care cei care nu făceau parte din cler trăiau și slujeau în cadrul comunității, fiind sub o conducere religioasă. Călugării erau trimiși de către biserică, evanghelizau și înființau mănăstiri care slujeau ca modele de lucru ale societății creștine. Ulterior, ordinele religioase precum cel franciscan, dominican sau iezuit au dus Evanghelia mai departe. În ambele modele de structuri, odată ce lucrătorii au ajuns pe câmpul de slujire, activitățile economice în domeniul agriculturii, manufacturii și comerțului cu bunuri au dus la auto-susținerea financiară.
George Hunter al III-lea, scriind despre călugării celți care s-au răspândit din mișcarea fondată de Sf. Patrick menționează cinci teme cheie ale ecleziologiei lor misionare (2000, 47-53):
  1. Ei au evanghelizat ca echipă. S-au identificat cu oamenii, au dezvoltat prietenii, conversații, i-au slujit și au depus mărturie în mijlocul lor.
  2. Comunitatea monahală a pregătit oameni care să trăiască cu profunzime, compasiune și putere în misiune. Experiența lor avea o structură formată din cinci puncte:
    • Perioadă voluntară de izolare
    • Timp petrecut cu prietenul spiritual – un coleg căruia îi dădeai socoteală și căruia te mărturiseai
    • Timp petrecut în grup mic
    • Activități în comun: servirea mesei, muncă, învățare, recitarea Bibliei, rugăciune, închinarea comunitară
    • Obțineau experiență în slujire depunând mărturie printre oamenii pre-creștini.
  3. Rugăciune imaginativă.
  4. Slujire comunitară prin ospitalitate – primirea căutătorilor, vizitatorilor, refugiaților și musafirilor.
  5. În procesul convertirii lor, căutătorii experimentau ce înseamnă o comunitate creștină.
Respingerea ordinelor monahale și religioase de către mișcarea protestantă a însemnat că aceasta nu a avut un vehicul pentru misiune transculturală timp de aproape 300 de ani. Influența puritanismului, pietismului și a mișcării moraviene și trezirile evanghelice din anii 1700 au declanșat voluntarismul protestant. Cei care erau interesați de a face evanghelizare în afara sferei normale a bisericii au realizat că era nevoie de noi structuri. Structurile existente ale bisericii puteau face doar ceea ce au făcut dintotdeauna.
Structurile puteau face doar ceea ce au făcut dintotdeauna; un concept nou necesita un instrument nou. William Carey a căutat să identifice acest nou instrument. Titlul tractatului său fundamental din 1792 este el însuși elocvent: O investigație despre obligațiile creștinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor, în care sunt luate în considerare starea religioasă a diferitelor națiuni ale lumii, succesul demersurilor inițiale și aplicabilitatea demersurilor ulterioare. Cuvintele esențiale sunt „obligația de a folosi mijloace”. În pamfletul lui Carey se regăsesc elemente de teologie, istorie și demografie; dar în inima acestuia se află responsabilitatea creștinilor de a căuta instrumente adecvate pentru a împlini sarcina pe care Dumnezeu a plasat-o asupra lor.
(Walls 1996, 243-244).
3. Protestanții cei mai timpurii care au mers în India, parte din școala pietistă din Halle, Germania, au fost trimiși de Misiunea Regală Daneză, sub auspiciile regelui danez. Moravienii din anii 1700 au mers ca meșteșugari și s-au auto-susținut. Dar noua structură protestantă care l-a trimis pe Carey și care a fost remarcabilă în mișcarea misionară a erei moderne se baza pe modelul companiei de comerț, o asociație voluntară cu un scop.
Într-o societate voluntară, indivizi, biserici și adunări acționează împreună, de bună voie pentru obiectul unui interes comun. Este, în esență, o abordare pragmatică, proiectarea unui instrument pentru un scop specific.
(Walls 1996, 242)
4. Este important să ținem minte că, în timp ce forma – atât a bisericii locale, cât și a structurilor de misiune – s-a schimbat de-a lungul timpului, funcția a rămas aceeași. Acest lucru înseamnă că noi nu suntem legați de un singur model de structură de trimitere; în schimb, putem folosi structurile care sunt cele mai potrivite pentru contextul nostru. O singură măsură nu se potrivește cu toate situațiile, iar societatea misionară voluntară ar putea să nu slujească cel mai bine nevoilor tale.

Referințe citate:
C. Joseph and Michele. “Field Governed Mission Structures: Part I: In the New Testament,” International Journal of Frontier Missions 18.2 (2001): 59-66.
Glasser, Arthur F., Charles Van Engen, Dean S. Gilliand, and Shawn B. Redford. Announcing the Kingdom: The Story of God’s Mission in the Bible. Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2005.
Hunter, George G. III. The Celtic Way of Evangelism: How Christianity Can Reach the West…Again. Nashville, Tennessee: Abingdon, 2000.
Walls, Andrew F. “Missionary Societies and the Fortunate Subversion of the Church.” In The Missionary Movement in Christian History: Studies in the Transmission of Faith, Andrew F. Walls, 241-254.  Maryknoll, NY: Orbis, 1996.
Winter, Ralph. “The Two Structures of God’s Redemptive Mission.” In Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, edited by Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne, 220-30. Pasadena, CA:  William Carey Library, 1999

joi, 12 decembrie 2019

Cum pot creștinii sta fermi pentru credința lor într-o lume atât de anticreștină?



Întrebare: Cum pot creștinii sta fermi pentru credința lor într-o lume atât de anticreștină?

Răspuns: 
Ca creștini, cele două lucruri pe care le putem face pentru a sta de partea lui Cristos sunt să trăim potrivit cu Cuvântul Lui și să creștem în cunoașterea Lui. Cristos a spus: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor..." (Matei 5.16) Aceasta înseamnă că trebuie să trăim și să acționăm într-un mod care susține Evanghelia. Trebuie, de asemenea, să ne înarmăm cu cunoaștere atât a Evangheliei (Efeseni 6.10-17), cât și a lumii din jurul nostru. 1 Petru 3.15 spune: „«Ci sfințiți în inimile voastre pe Cristos ca Domn.» Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă." Tot ceea ce putem face e să trăim și să-i învățăm pe oameni așa cum ar face Cristos și să-L lăsăm pe El să se ocupe de restul.

Criticii creștinismului își fac glasul mai auzit în ultima vreme. Acest lucru se întâmplă în parte pentru că sunt mulți oameni care nu cred în Dumnezeu sau nu înțeleg deloc adevărul cu privire la El. Totuși, sporirea aparentă a anticreștinilor se datorează și percepției. Cum se întâmplă în cazul multor subiecte, aceia care disprețuiesc cu adevărat creștinismul au vocea cea mai tare auzită și sunt cei mai vehemenți dintre necredincioși. Celor mai mulți dintre cei care nu cred nu le pasă atât de mult încât să-i deranjeze pe creștini. Puținii necredincioși furioși, cu gura mare, înverșunați fac suficientă gălăgie cât să pară mai numeroși decât sunt.

Insulta tipică venită din partea mulțimii nereligioase e să numească creștinii „ignoranți", „stupizi", „spălați pe creier" sau altfel să sugereze că aceia care au credință sunt mai puțin inteligenți decât aceia care nu au. Când un creștin își susține în mod inteligent credința, termenii se schimbă în „bigot", „extremist" sau „fanatic". Când oamenii care știu că credinciosul e bun și iubitor aud acest lucru, ateul începe să arate ca un nebun ce este (Psalmul 53.1). Majoritatea necredincioșilor nu au niciun motiv personal să-i privească pe creștini în mod negativ, însă aud uneori atât de mult din partea anticreștinilor cu gură mare, încât pur și simplu presupun că așa stau lucrurile. Ei au nevoie de exemple de trăire asemenea lui Cristos, ca să vadă adevărul.

Bineînțeles, când cineva care pretinde că este creștin spune sau face ceva ce nu e asemenea lui Cristos, mulțimea furioasă și gălăgioasă e prezentă să-l catalogheze ca un ipocrit religios tipic. Am fost avertizați să ne așteptăm la acest lucru (Romani 1.28-30, Matei 5.11). Cel mai bun lucru pe care îl putem face e să cităm un pasaj din Biblie care vorbește împotriva a ceea ce a făcut omul respectiv. Și amintește-le ateilor că simplul fapt că un om spune că e creștin sau că crede că e creștin nu înseamnă că acel om este creștin. Matei 7.16, 20 ne spune că creștinii adevărați vor fi cunoscuți după faptele lor, nu după afirmația lor. Și adu-le aminte criticilor că nimeni nu trăiește fără să păcătuiască vreodată (Romani 3.23).

Un lucru important pe care să ni-l amintim e că nimeni, oricât de persuasiv ar fi, nu poate forța pe cineva să creadă ceva ce nu vrea să creadă. Indiferent de dovezi, indiferent de argumente, oamenii vor crede ceea ce vor să creadă (Luca 12.54-56). Convingerea nu e slujba creștinului. Duhul Sfânt îi convinge pe oameni (Ioan 14.16-17) și ei aleg dacă să creadă sau nu. Ceea ce putem face e să ne prezentăm într-un fel cât de asemănător cu Cristos posibil. Se spune că sunt mulți atei care au citit toată Biblia căutând arsenal împotriva creștinilor și că sunt mulți creștini care de-abia au citit Biblia.

E greu pentru mulțimea furioasă să-l acuze pe un creștin că e un bigot plin de ură și nesimțitor când acea persoană dă dovadă de bunătate, umilință și compasiune. Când un creștin poate discuta, dezbate sau invalida argumentele seculare în mod potrivit, eticheta de „ignorant" nu se mai potrivește. Un creștin care a citit argumentele seculare și poate prezenta în mod politicos deficiențele lor ajută la prăbușirea stereotipelor promovate de atei. Cunoașterea e o armă și e imbatabilă atunci când Îl lăsăm pe Cristos să ne învețe cum să o folosim.

English


miercuri, 11 decembrie 2019

Între două chemări - Ghiță Rițișan



„Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul …” (Fapte 6:2b)
Cu ceva timp în urmă, pe vremea comuniștilor, se spunea că școala care produce cei mai mulți pastori și predicatori din România este Politehnica. Cu siguranță era mult adevăr în această zicere. Seminarul Teologic de la București avea dreptul să instruiască doar câțiva studenți în fiecare an. Dintre aceștia, și așa foarte puțini, unii mai și defectau în primii ani de slujire. Pe de altă parte accesul tinerilor credincioși spre facultăți cu profil umanist era foarte mult îngrădit. Astfel , opțiunea cea mai la îndemână pentru tinerii creștini cu potențial intelectual rămânea Politehnica. Frumusețea acelor timpuri consta însă în faptul că politehniștii creștini nu se pricepeau doar la ridicarea de blocuri, la construirea de poduri sau la realizarea de utilaje industriale. Unii dintre ei știau, și știau chiar foarte bine, cum să pună în operă pietrele vii din biserici sau să împărtășească celor însetați apa vieții. Ca urmare a acelei chemări a harului, încă mai avem printre noi un număr semnificativ de păstori cunoscuți, care sunt foști politehniști.
Lucrurile s-au schimbat radical în ultimul timp. Școlile biblice au început să producă zeci de absolvenți în fiecare an. În această situație te-ai fi așteptat să întâlnești păstori tineri, bine echipați, în fiecare localitate mai mărișoară din România, punând umărul la creșterea Împărăției. Realitatea este că, din păcate, foarte puțini dintre ei au fost și sunt absorbiți într-o lucrare pastorală, de evanghelizare sau de misiune, după ce își finalizează studiile. Pentru că nu au unde continua, sau nu mai vor să continue, cei mai mulți se reorientează după absolvire și îmbrățișează cariere care nu au aproape nimic în comun cu teologia. Mai mult, dintre cei care au rămas în lucrare, aproape toți au fost prinși în ultimul timp în importante proiecte de construcție. Acestea le-au consumat încet-încet aproape toată creativitatea, energia și vitalitatea. Unii au finalizat proiectele, alții încă nu. Dar aproape toți au ieșit sau ies din aceste proiecte obosiți, îmbătrâniți înainte de vreme, contestați, epuizați din punct de vedere spiritual, cu familiile și sufletele rănite și fără o viziune post-construcție bine articulată.
Sigur că reflectând la aceste schimbări majore din ultimii ani nu am putut să nu mă întreb: cum se face că politehniștii de odinioară se orientau spre pastorație și predicare, iar teologii de azi se îndreaptă spre construcții și servicii? Cum se face că cei școlarizați să transforme materia moartă ajungeau să modeleze pietrele vii, iar cei pregătiți să păstorească suflete ajung printre bolțari și saci de ciment.
Cred că principala cauză este că noi, slujitorii, am uitat care este misiunea bisericii și care este rolul nostru în această misiune. De aceea, trebuie să ne amintim mereu și mereu că noi suntem aici ca să participăm la misiunea lui Dumnezeu, Missio Dei. În esență ea înseamnă să ne alăturăm Lui, ca și co-lucrători în cel mai important proiect din istoria Universului, acela de răscumpărare a omului din păcat, prin Isus Hristos. Orice altă întreprindere, oricât de bună ar părea, este secundară, iar uneori poate fi chiar dezangajare față de misiunea primită de la Dumnezeu. Apostolii au înțeles acest mare pericol încă de la începutul slujirii lor. Și când au apărut și alte proiecte, bune în ele însele, dar care puteau să îi abată de la chemare au spus: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese” (Fapte 6:2b). Oricât îmi forțez imaginația, mi-ar fi greu să îmi închipui că dacă Petru și Ioan ar trăi azi i-am întâlni în șalopete pe șantierele bisericii. Asta nu pentru că slujitorii Cuvântului ar fi mai importanți decât cei care au alte profesii, ci pentru că apostolii, așa cum vedem în viața și în scrierile lor, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a rămâne în chemarea pe care le-a făcut-o Dumnezeu!
Sigur că bisericile au nevoie de spații corespunzătoare pentru întâlniri. Asta înseamnă că este justificat să ridicăm clădiri pentru biserici dacă ele sunt simple, ieftine, funcționale și cu bun gust. Dar când construcțiile ne consumă toate resursele emoționale, spirituale și financiare, când ele ne iau cei mai buni oameni și ni-i golesc de putere și de pasiune, atunci ceva nu e în regulă. Când cheltuim sute de mii de euro (sau milioane) pe clădiri luxoase, dar nu avem bani să susținem un păstor, un misionar sau un evanghelist, ceva este strâmb. Când cumpărăm cu sume exorbitante parcări în care să ne expunem mașinile scumpe, dar nu avem bani pentru nenorociții de lângă noi, ceva e putred. Când în întâlnirile de comitet se discută mai mult despre ciment, cherestea sau cuie și mai puțin despre cei pierduți care au nevoie de Evanghelie, cu siguranță că ne-am pierdut busola.
Un duh, acela de a ne etala puterea, capacitatea și statutul prin mărimea și frumusețea clădirilor de biserici bântuie acum comunitățile evanghelice. Și, din păcate, o bună parte din păstori consideră că cea mai mare realizare a slujirii lor ar fi aceea de a lăsa în urmă o clădire masivă și vizibilă, oricât de mare ar fi prețul ridicării ei. Cât de naivi putem să fim, uitând de faptul că edificiile fără credincioși vii din punct de vedere spiritual, născuți din nou nu sunt nimic în ochii lui Dumnezeu. Uităm că singurele pietre pe care Domnul le vrea puse în operă, în Templul Său etern, sunt pietrele vii. Uităm că Occidentul este plin de clădiri de biserici, mult mai frumoase decât ale noastre și care acum nu sunt altceva decât obiective turistice sau spații cu o bună acustică pentru concerte de muzică clasică.
Mesajul meu nu este născut dintr-un spirit critic sau din dorința de a polemiza. Categoric nu! Este pur și simplu o caldă pledoarie pentru întoarcerea noastră, a tuturora, la creștinismul simplu pe care l-au promovat apostolii. Atunci oamenii erau mai importanți decât clădirile și sufletele mai importante decât banii. Este o pledoarie pentru slujitori de a fi mai puțin constructori și mai mult păstori. Este o pledoarie pentru absolvenții școlilor teologice de a nu se lăsa vrăjiți de cântecul de sirenă al spiritului materialist, ci de a asculta de chemarea pe care Domnule le-a făcut-o! De a ne aduce mereu aminte de misiunea Domnului și de a ne-o însuși și noi: ”Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Lc. 9:56).
Cluj Napoca, Martie 2013
About Ghiță Rițișan  20 Articles
Este unul dintre membrii fondatori ai Agenției Penticostale de Misiune Externă, iar din 2008 este președintele organizației. A fost ordinat în 1992 după absolvirea ITP, a slujit timp de 17 ani în Dobrogea ca pastor, dar și în proiecte regionale de plantare de biserici. În perioada 2004-2008 a fost președintele Comunității Regionale Penticostale Constanța. Este fondatorul și președintele Centrului Român de Studii Transculturale din Agigea (Constanța). Este vicepreședinte al PEM (Pentecostal European Mission) din 2015 și membru în Comitetele Mondiale Penticostale de Misiune (WAGFMC/WPF-MC). Este căsătorit cu Irina, au împreună două fete căsătorite, Irisa-Iulia și Lea-Priscila și un nepot. În prezent locuiesc la Cluj-Napoca și sunt implicați în Biserica Penticostală Filadelfia.
Sursa: https://noifrontiere.ro

marți, 10 decembrie 2019

ProMisiune. Interviu cu Bârsan Ciprian(2) - Misiune în Venezuela

Radio Maranata Vulcan- Moderator Gigi Neagu
Vulcan 09.12.2019

 Ascultă AICI....


Răscumpărătorul nostru însă nu numai că ne-a mîntuit şi ne-a răscumpărat, dar El are un plan pentru viaţa noastră. Acest plan este ca, deplin conştienţi de nevrednicia noastră şi amintindu-ne de unde am fost scoşi, să ne punem întreaga viaţă la dispoziţia Aceluia care vrea să ne folosească, să ne înmulţească şi să ne facă să aducem roadă; roadă din epistola către Galateni cap. 5 şi apoi suflete îndreptate spre Domnul Isus. 
Este adevărat că lucrarea tainică, lăuntrică în suflet o face numai Duhul Sfânt; noi suntem numai o călăuză spre Hristos, suntem "ca un far pe malul mării" pentru cei ce sunt în întunerec şi nu mai găsesc drumul drept. Să nu ne împotrivim planului lui Dumnezeu pentru noi avansând tot felul de scuze. În adevăr, noi nu ne putem pierde mântuirea, dar alegând un drum mai uşor, ne putem pierde chemarea divină pe care o avem şi poate chiar cununa, ca Esau care şi-a vândut dreptul de întîi născut şi cu el, a pierdut binecuvântarea.

 După ce au făcut un început bun în viaţa cea nouă, câţi creştini au căzut în formalism şi îşi împlinesc în mod liniştit datoriile religioase, fără să-şi dea seama de starea lor. Şi totuşi ei au fost chemaţi să cîştige suflete, să slujească Dumnezeului Celui viu, dar şi-au "vîndut" chemarea pentru o viaţă mai comodă, fără obligaţiile pe care le cere o viaţă predată în totul şi aceasta pentru "o ciorbă de linte", cum a făcut Esau. 

Să ascultăm dar chemarea atât de delicată a Domnului nostru pe care ne-o face astăzi, să ne aducem aminte de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi să nu ne tocmim când, în schimb, El ne cere să-I dăruim în întregime viaţa noastră! Să privim la stânca din care am fost ciopliţi de Sculptorul ceresc care Şi-a propus să scoată din noi, chipuri asemenea Fiului Său cu toate însuşirile pe care Le-a avut pe pămînt şi care n-au avut altă ţintă decât să slăvească pe Dumnezeu şi Tatăl Său:

ASCULTARE - SLUJIRE - DESBRĂCARE DE SINE DRAGOSTE şi toate acestea într-o desăvârşită SMERENIE.

luni, 9 decembrie 2019

Madagascar: Folosind emisiunile radio pentru câștigarea oamenilor – circa 1700 emisiuni/an





ℙ𝕣𝕠𝕚𝕖𝕔𝕥𝕦𝕝 ℝ𝕒𝕕𝕚𝕠 𝔽𝕚𝕝𝕒𝕕𝕖𝕝𝕗𝕚𝕒
În anul 2016, trecând prin Paris, în drum spre Madagascar, am fost încurajați (familia Șaitiș Marcel și Ioana) de către fratele păstor Grigore Creța să ne gândim la crearea unui radio în Madagascar. După ce am studiat problema și situația financiară a oamenilor cu care lucrăm ( păstorii din Biserica Penticostală Assemblies of God din Antsirabe), ne-am dat seama că nu va funcționa acest proiect pe termen lung fără ajutor constant din afară. Am discutat însă cu fratele păstor despre o altă modalitate de a lucra: creînd Studiouri specifice radiourilor, să facem emisiuni creștine și să le difuzăm prin radiouri laice/seculare, printre celelalte emisiuni. În Europa nu ar merge o astfel de variantă, însă aici încă funcționează. Dânsul (păstorul Grigore Creța) a agreat ideea și am dezvoltat în parteneriat cu Biserica Penticostală Filadelfia din Paris această lucrare: Studiourile Radio Filadelfia din Madagascar.

Ionuț Lung, primul parizian român sosit aici, cu soția lui, Rodica și Mihai Popescu, Marin Bota, de asemenea, au fost primii pionieri veniți cu bagajele pline de aparatură specifică pentru înregistrări și prelucrări audio. Ionuț chiar s-a frământat mult și ne-a ajutat să dotăm încet fiecare Studio Radio Filadelfia pe care l-am creat.
Nu avem un radio încă, dar avem 3 studiouri de înregistrate și prelucrare emisiuni, reunite sub marca “Studio Radio Filadelfia”. Emisiunile noastre și cele realizate cu partenerii noștri (păstori care își înregistrează emisiunile la noi, sunt prelucrate de inginerii noștri și plătite de ei pentru difuzare prin radiouri seculare/laice) sunt difuzate prin 12 stații radio, dintre care opt sunt susținute parțial de noi.
Ajungem cu totul la circa 1700 de emisiuni pe an, dacă păstrăm același ritm, lucru pe care îl putem realiza lucând în mici echipe și colaborări cu pastorii locali în toate cele trei orașe în care avem studiouri.
Cred că realizați ce uriașă implicare este să pregătește toate aceste emisiuni, variind între 30-45 minute fiecare emisiune. Ar însemna circa 51.000 de minute de predică, cântări și sfaturi pentru viața veșnică, dar și pentru încurajarea oamenilor. Avem nenumărate mărturii de familii care s-au întors la Dumnezeu prin emisiunile noastre.
Avem câteva avantaje în felul de lucrare pe care îl facem:
1. Difuzăm emisiunile prin radiouri laice, ascultate de toată lumea, așa că intrăm în sute de mii de case cu Evanghelia;
2. Nu trebuie să susținem cheltuielile pe care le presupune un Radio în proprietate personală;
3. Putem accesa cele mai bune radiouri din țară, dacă ne-am permite acest lucru;
4. Oferim bisericilor posibilitatea să proclame Evanghelia public, mai mult ca niciodată;
5. Amplificăm mesajul “vieții veșnice”, ca să ajungă în locuri neaccesibile pentru noi, în casele și viețile oamenilor “ascunși”;
6. Mesajul lui Hristos se aude acum și în jungla sau satele izolate din regiunea Manakara, datorită frecvențelor prin satelit ale Radioului din Manakara, prin care transmitem.

Pentru cele 3 Studiouri Radio Filadelfia: Antsirabe, Morondava și Manakara, am instruit și pregătit 14 persoane, deși nu mai sunt implicați toți în cele trei studiouri la ora actuală. Dar lucrarea funcționează, iar Dumnezeu este lăudat, iar oamenii salvați prin lucrarea prin radio.
Dacă Dumnezeu vă pune pe inimă această lucrare, și doriți să ne fiți parteneri, vă rugăm să contactați Fundația APME: www.apme.ro sau www.misiunemadagascar.ro, familia Saitis Marcel și Ioana.