Live Radio

luni, 6 iulie 2020

Ispita lucrurilor mărețe

Ispita lucrurilor mărețe
Impactul în societate este important pentru noi. Fiecare om își dorește, la un anumită intensitate, să fie văzut bine și chiar să rămână în istorie pentru cine a fost și ce a făcut. Noi tânjim, conștient sau inconștient, să fim remarcați de ceilalți și apreciați. Unii, pentru că nu reușesc în sensul pozitiv, decât să rămână nesemnificativi, fac acțiuni negative. Se pare că e mai important pentru unii să fii remarcat ca „oaia neagră”, decât să rămâi necunoscut.
Pe de altă parte, Scriptura ne cere să fim oameni de influenţă sau cu influenţă. Asemănarea noastră cu sarea și lumina folosită în Scriptură e grăitoare în acest sens. Mulți creștini își doresc mult de tot să aibă o influenţă semnificativă în societate și pentru asta, fac acțiuni impresionate și cer puteri suplimentare. Cumva, în unele cazuri, așa se măsoară reușita spirituală. Cei ce nu reușesc să se impună cumva ajung repede în depresii.
Dragii mei, e nevoie de multă capacitate de discernere și de luciditate, pentru a nu ne chinui degeaba. Este clar că, avem datoria de a răspândi lumina evangheliei în societatea din jurul nostru și că ni se cere să îl reflectăm pe Hristos, dar nu ni se cere să devenim eroi sau vedete. Suntem tentați să devenim, ceea ce nu ni se cere și pentru asta plătim prețuri uriașe.
Este o diferență între a fi sare și lumină și a fi celebri pentru creștinismul nostru. Sarea și lumina în cantități mai mari decât e nevoie, pot deveni deranjante și chiar periculoase. Noi avem menirea de a lumina nu de a face demonstrații de jocuri de lumini pe cerul nopții, nu de a ne întrece cine are faza mai lungă. Uneori credem greșit că, cu cât vom avea fapte mai multe și mai mărețe, cu atât lumina noastră va fi apreciată de mai multă lume, dar nu e așa. Lumina de intensitate mare, devine repede deranjantă, pe bună dreptate.
Viața noastră trebuie să fie caracterizată de echilibru, consecvență și înțelepciune la acest capitol. Prin lumina din noi, trebuie să le fim de folos celor din jur, nu să le încurcăm mersul. Dorinţa noastră de a fi apreciați, recunoscuți și văzuți, trebuie să fie subordonată înțelepciunii care vine de sus, pentru că nu noi și reușitele noastre suntem în centrul discuției, ci Dumnezeu și semenii. Nu noi trebuie să apărem bine, ci oamenii să fie luminați. Nu trebuie să șocăm ci să fim modele.
Fapte mărețe? De, unii au chemarea să fie în centrul atenției dar cei mai mulți dintre noi suntem chemați să facem fapte vrednice de pocăință. Asta înseamnă o trăire normală, fără televiziune și radio care să ne vâneze. Lucrările lui Dumnezeu cele mai multe, nu sunt publice, cele mai multe din ele nu sunt știute. Tu și eu suntem chemați la normalitatea unei vieți curate și călăuzite de Duhul Sfânt. Suntem chemați să trăim frumos ca în timpul zilei, nu să trăim frumos ca la televizor. Înțelegeți? Suntem chemați la normalitatea unei vieți schimbate, nu la manifestări de puteri spirituale, concursuri de fapte bune sau mai știu eu ce obiceiuri menite să ne aducă în atenție.
Este foarte important să facem fapte vrednice de pocăință, este foarte important să luminăm și să dăm gust, dar la fel de important este să ne știm menirea și locul. Mă doare când văd oameni depresați din cauză că nu pot face lucrări mărețe. Mă doare să văd oameni abandonând, pentru că faptele lor nu sunt așa strălucitoare ca ale altora, că ei nu sunt semnificativi ca ceilalți. Înainte de a face fapte mărețe, repet înainte, fă faptele mici, acele lucruri normale sau banale dacă le putem numi așa. De ce vrei să fii repede vedetă. Nu asta ni se cere. Nu avem chemarea să îi impresionăm pe oameni, să îi șocăm, ci pe aceea de a îi lumina plăcut și util, ca să îl vadă în noi pe Hristos și să poată fi ajutați în felul acesta.
Hai să ne trăim viața frumos și plăcut. În beznă grea, prin desișul încurcat al lumii actuale, e mai utilă o lanternă decât un reflector. În plus, dacă fiecare din noi am lumina corespunzător, ar fi suficientă lumină ca să nu mai trebuiască pocăiți cu reflectoare și halogene.

sâmbătă, 4 iulie 2020

Lumina nu e neagră, tovarăși!

DSC_4230

Am crezut că le-am văzut pe toate, iar de când cu nebunia marxiștilor demolatori de statui și… civilizație, mi-am zis că nu mă mai poate mira nimic. Căci mișcarea BLM, oscilând între sminteală și nesocotință, depășește și imaginația bolnavă a celor care trag sforile.
Dar a venit bomba: Isus trebuie să fie de culoare! Musai negru. Acesta-i trendul. Dacă n-ai negri în anturajul tău, ai dosarul pătat, cum era în comunism. Doar că acolo trebuia să fii sărac și fără intelectuali în familie ca să fii „element pozitiv”. Dar, măi tovarăși, Dumnezeu nu are nevoie de un „dosar de cadre”. Nici de promovarea voastră.
Haideți să ne lămurim, tovarăși. Isus a venit în lumea noastră cu o misiune divină, care vă viza și pe voi. Adică, mântuirea. Și pentru că trebuia să aibă o natură umană, a luat trăsăturile poporului în care S-a întrupat. Adică, a poporului evreu.
V-ați apucat să demolați reperele istoriei, dar ce v-a cășunat pe geografie? Pentru că Betleemul nu e în Etiopia, Nazaretul nu e în Gabon, iar Ierusalimul nu e în Uganda. Și atunci de ce nu am rămâne fideli adevărului istoric? Și culorilor originale.
Adevărul este că mărșăluitorii demolării nu prea știu ce sunt astea. Dar ce ne facem cu reprezentanții „bisericii”? Pentru că Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, care este șeful Bisericii Anglicane, a îmbrățișat ideea cu entuziasm. Ba chiar a hotărât să instaleze în altarul Catedralei St Albans o replică a tabloului „Cina cea de taină”, în care Isus să fie negru.
Un val de ură se revarsă împotriva Bisericii, și era de așteptat. Dar acestor promotori ai stângismului toxic le scapă un lucru pe care orice închinător „în duh și în adevăr” îl cunoaște. Și anume, că Isus este Christosul înviat și că se află la dreapta Tatălui. Și că nu are nevoie de portrete. Indiferent de culoare. El strălucește în inimile celor ce I se închină cu recunoștință pentru jertfa mântuitoare.
Aș încheia cu afirmația Sa: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan, 8:12)
Iar Lumina nu poate fi neagră, tovarăși.
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 2 iulie 2020

vineri, 3 iulie 2020

Fenomenul ”Lasă-mă să mă rog pentru tine”



Crop dintr-o serie de postari de la userul reformedbychrist - instagram.com in imagine este Grayson Bearden
Nu știu câți dintre voi folosiți mai mult sau mai puțin Instagram. Am descoperit un fenomen interesant acolo pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. Probabil că și voi, din mai multă sau mai puțină plictiseală, v-ați făcut un cont acolo și poate unii dintre noi mai postăm ceva interesant. E o aplicație care este vizibilă de pe orice dispozitiv, dar se poate posta doar de pe telefoane. Altă ciudățenie.

Deși aparține tot de grupul Facebook (așa cum este și WhatsApp, și Messenger și cine știe ce alte aplicații a mai achiziționat între timp grupul Facebook, de care mulți fugeau în trecut, dar de care se folosesc acum, în perioada de izolare impusă de epidemia cu coronavirus), personal cred că Instagram are părțile lui bune, una din ele este și fenomenul de care vreau să vă relatez acum. Fenomenul ”nu da scroll mai departe, lasă-mă să mă rog pentru tine!

Exact asta mi-a spus tipul din postarea de la începutul acestui material. Am aflat ulterior că se numește Grayson Bearden și este pastor de tineret în cadrul bisericii Journey Church (tradus în română prin ”Biserica Voiajului”) din localitatea Corpus Christi, Texas, SUA. De fapt, în timp ce dădeam cu degetul mai departe să văd ce au mai postat cei pe care îi urmăresc eu... a apărut postarea lui. O redau mai jos, trebuie neapărat să o vedeți. Apoi comentăm:

Inițial am crezut că ”tipul” făcea reclamă la ceva, dar când am auzit cuvântul ”pray” (să mă rog), m-am oprit să văd ce zice. A citit un scurt pasaj din Evanghelia lui Ioan, l-a transpus în realitatea de astăzi, că noi toți ne luptăm cu dificultăți, și apoi s-a rugat... pentru persoana din spatele acestui ecran. WOW!

Nici unul din pastorii de la bisericile unde am fost până acum nu am auzit să aibă o astfel de abordare. Unii abia foloseau - pe vremea aia - telefoanele mobile. Ulterior alții au devenit suspicioși cu privire la computere. Alții cu privire la internet. Alții cu privire la Facebook. Am văzut pe unii care au început să aducă în biserica lor camere de filmat să înregistreze slujbele, sau să transmită parte din slujbă, prin intermediul cablurilor - o idee cred a unui tehnician care era în biserica respectivă - în altă încăpere a bisericii, atunci când sala principală era plină și nu mai erau locuri unde să stea lumea să asculte un predicator venit de la o mare distanță, care avea un mesaj din partea lui Dumnezeu.

Dar să se roage cineva pentru mine, care eram pe partea cealaltă a ecranului... asta nu a făcut-o nimeni până acum!

Dar a făcut-o Grayson! Am fost mai mult decât încurajat. Am simțit cum primeam răspuns la rugăciunea lui, la rugăciunile mele, la cererile pe care le-am rostit poate fără să le audă careva.

Am avut mai demult în vizită, la biroul unde lucram atunci, pe un domn care a venit cu copiii lui. Trecea prin probleme similare cu problemele cu care mă confruntam eu. Nu am știut cum să mă raportez pentru el. Am simțit durerea lui. M-am mâhnit pentru necazul lui. Am plâns în interior pentru evenimentul neplăcut prin care trecea atunci. Abia a doua zi am simțit în mine imboldul de a mă ruga pentru el. Dar ar fi fost și mai plăcut și mai de efect dacă puteam să mă rog atunci cu el, acolo de față, când încă îmi spunea din agonia și calvarul pe care îl experimenta. Probabil că ar fi fost de un efect fenomenal pentru el, pentru viața lui. Nu am mai dat de el de atunci, nu știu dacă îl voi mai revedea vreodată... practic regret acum ceva ce nu am putut face atunci... pentru lipsa mea de inspirație.

Dar, mulțumesc lui Dumnezeu ca l-a adus pe Grayson și alți oameni ca el, care au început o mișcare destul de autentică și de directă. Să te rogi pentru oameni chiar acolo pe rețelele sociale, chiar pe ecranul peste care ei dau cu degetul să meargă mai departe la alt videoclip, alte poze, alte relatări, alte... ce vreți voi.

Nu avem cu toți curajul lui, poate vor spune unii. Dar ar fi frumos să facem și noi ceva inventiv. Vă recomand să vă rugați pentru oameni acolo unde vă întâlniți cu ei. Nu știți prin ceea ce trec ei. Nu știți necazul lor. Nu cunoașteți calvarul și sângerarea din inimile lor. Dar rugăciunea îi aduce aproape de Dumnezeu, de realitate. E atât de simplu să spuneți ceva bun pentru ei, în dreptul lor. Rugați-vă pentru ei. Înseamnă așa de mult. Fiți binecuvântați!
Sursa: https://crestinismtrait.blogspot.com

joi, 2 iulie 2020

Eliberare și slujire

DSC_9965a

E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.
Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.
Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.
Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.
Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.
Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.
Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Și necredința nostră. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.
Să-I dedicăm viața, slujindu-I!
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 30 iunie 2020

marți, 30 iunie 2020

Dumnezeu ignoră sondajele

DSC_9904

Nu și-a dorit niciodată să fie lider și nici nu era un luptător. Era un agricultor modest. Și onest. Dar Dumnezeu avea un plan cu el, pentru eliberarea poporului Său de sub opresiune, așa că i-a transmis: „Domnul este cu tine, viteazule!” (Judecători, 6:12) Acesta era Ghedeon, fiul lui Ioas, din seminția lui Manase.
După ce a primit confirmările cerute de la Dumnezeu, edificat astfel în privința dimensiunii divine a misiunii sale, proaspătul lider și-a adunat oastea. A reușit să mobilizeze 32.000 oameni. Mai puțin de un sfert din numărul întrunit de coaliția formată din „fiii răsăritului”, împotriva cărora trebuia să lupte. Dar pentru Dumnezeu și așa erau prea mulți.
Au urmat două trieri succesive, în urma cărora Ghedeon a rămas cu trei sute de oameni. Trei sute! Ce-or fi spus analiștii de atunci în privința șanselor de victorie? Sau pronosticurile și sondajele? Dar Dumnezeu ignoră sondajele. Și ar trebui să o facem și noi, atunci când luăm parte la războaiele Domnului. Doar să ne înrolăm. Victoria lui Ghedeon a fost răsunătoare.
Suntem chemați la luptă pentru apărarea valorilor creștine. Uneori lupta noastră constă în a vota. Alteori, cum am văzut și zilele acestea, în a semna o petiție adresată Președintelui. Într-o țară ca România, cu un procentaj covârșitor al celor ce se declară creștini, acest lucru nu ar trebui să constitue o problemă. Dar realitatea ne contrazice. Și ne vorbește despre „creștinismul” românesc.
Nu știm cum se vor desfășura evenimentele, dar știm că „biruința este a Domnului”, așa cum este scris. Doar strategia Sa de luptă ne este deocamdată ascunsă. Poate că va permite adversarului să ne mai șicaneze o vreme, pentru ca victoria finală să fie mai strălucită. Cert este însă că dușmanul va fi nimicit.
Suntem chemați să ne înrolăm la oaste în războaiele Domnului. Să apărăm credința. Dumnezeu nu va câștiga prin numărul mare al luptătorilor, căci El nu se împiedică de pronosticuri, dar nu va împărți cununile victoriei decât participanților. Celor care și-au arătat loialitatea.
Nu ar fi dureros să pierdem răsplata prin… neprezentare? Doamne, înflăcărează-ne prin Duhul Tău!
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 iunie 2020

luni, 29 iunie 2020

Revista Holy Doctor Nr.3 - Puterea rugăciunii Vol.3


A apărut Nr.3 al Revistei Holy Doctor (în format digital) cu Vol.3 din seria de articole Puterea rugăciunii. 
Aici puteti afla tot ce doriți să aflați referitor la rugăciune.
Vă invităm să lecturați Revista Holy Doctor
Ne găsiți AICI:
https://holydoctor.com/s/revista-holy-doctor/

Puteți răsfoi Revista pe imaginea de mai jos.....

sâmbătă, 27 iunie 2020

Conferința de rugăciune - „Rugăciunea care deschide cerul "


Cu deosebită plăcere vă invităm să participați la Conferința de rugăciune în mediul online organizată de Holy Doctor care va avea loc Sâmbătă, 27.06.2020.
Tema conferinței este „Rugăciunea care deschide cerul ". Întâlnirea se va desfășura pe aplicația ZOOM. În cazul în care nu aveți această aplicație vă rugăm să o instalați. Se poate instala pe orice dispozitiv (mobil, tabletă, laptop, calculator etc.).
Acesta este linkul prin care se poate participa la conferinta de rugaciune pe ZOOM la ora 20:30, ora Romaniei.
Sau direct din aplicatia ZOOM cu numarul de ID: 761 762 71 27

vineri, 26 iunie 2020

Nu lăsa mintea să-ți provoace suferință

Nu lăsa mintea să-ți provoace suferință
E ciudat cum unul din organele trupului nostru poate prelua controlul și ne poate face adevărați „oameni ai durerii” nu în sensul Mântuitorului care a suferit pentru izbăvirea lumii, că nu ni se cere asta, ci în sensul cufundării noastre în suferințe învățate și îmbrăcate.
Inclusiv mediul în care creștem e unul care ne impune să fim oameni ai durerii, mai apoi învățăm noi bine lecția și ne provocăm mereu și ne menținem mereu suferința, ne lipim de ea și chiar ne identificăm cu ea. Spun asta cu toată responsabilitatea și pot da exemple nenumărate. Noi oamenii suntem foarte tentați să ne însoțim cu suferința.
Să luăm un exemplu clasic: o decepție în dragoste. Vârsta la care ne îndrăgostim e fragedă de regulă, probabilitatea de a avea așteptări irealiste e maximă. De regulă acea primă relație nu durează și asta este pentru noi o durere. Cei mai mulți nu vor să fie consolați de durerea lor, vor să o trăiască, să o cânte, să o invoce, să o trăiască prin toți porii. Mai mult, acea despărțire la cei mai mulți rămâne o sursă aproape continuă de durere la care nu vor să renunțe.
Scenarii pot fi multe dar e interesant cât de mult ne dorim suferința. Veți spune: dar nu e adevărat, cum să doresc suferința, o urăsc? În realitate dacă analizăm descoperim că suntem așa de familiari cu suferința încât devenim urâcioși cu cei ce ar vrea să ne scape de ea, ne facem adevărate strategii mentale pentru a ne apăra „dreptul la suferință” și asta cunosc foarte bine cei ce fac terapie cu oamenii. Exemple mai la extreme sunt clasicele cazuri de violență domestică, unde persoana abuzată se întoarce în mediul violent pentru că suferința o percepe ca făcând parte din existența ei iar lipsa suferinței, o interpretează ca un atac la imaginea sa.
Poate că aceste cazuri vi se par fie prea îndepărtate, fie prea străine dar să ne uităm doar la neiertare și vedem același scenariu. Neiertând suferim, ne mâniem, ne aprindem, nu dormim, alterăm alte relații, ne inactivăm de la treburile zilnice, disperăm, astea toate doar pe noi ne afectează și așa de greu vrem să iertăm, pentru că ne place să suferim, mai bine zis minții noastre îi place să suferința.  Iertarea ar pune mintea în concediu sau ar trebui să își caute altceva de gândit pe când neiertarea îi dă combustibil de cea mai bună calitate. „Bine faci tu că te mânii? Bine fac, până la moarte.”
Durerea mereu naște durere. Durerea nu naște bucurie deși uneori suntem tentați să credem asta. Lipsa durerii naște bucurie. Dar în același timp durerea cea mai multă ne-o fabricăm noi, nu e ceva ce Dumnezeu îngăduie în providența Sa, ci e ceva care vine pentru că noi nu respectăm Viața și asta înseamnă durere. Să trăiești viața altfel de cât se trăiește înseamnă durere. E durere să furi, nu te doare neapărat atunci dar îți asiguri o cantitate de durere. E durere să curvești, în cele mai multe cazuri nu doare atunci, dar sigur adună o cantitate de durere ulterioară. E durere avortul, e durere minciuna, e durere ura, e durere mânia, e durere respingerea.
Întrebarea pe care mi-o adresez des este, oare sunt doritor de a trăi fără durere? Oare nu mă identific așa de tare cu ea încât mi-o provoc singur? Oare dacă aș avea garanția că pot scăpa de 95% din durere după un tratament scurt aș alege acel tratament. Teoretic da, dar știind că ar trebui să reașez 50% din viața mea oare aș mai vrea?
Mă frământă de ceva vreme alegerea Evei? De ce nu a fost ispitită mai degrabă de pomul vieții în loc de cel al cunoașterii? De ce a vrut durerea morții? De ce mintea mea e setată parcă să aleagă, să-și provoace/să provoace durere? De ce așa de natural ne simțim ca victime/agresori, adică în rolul de manageri ai durerii?
Scriptura ne spune că „El durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Cred că durerea, spre care suntem așa de înclinați e o consecință a blestemului venit din neascultare. Parcă nu mai suntem în stare să trăim fără durere, parcă e din noi sau chiar cum zice Scriptura, e blestemul ieșirii de sub voia lui Dumnezeu.
Chiar dacă nu ne doare nimic, ne provocăm dureri prin gânduri, gânduri la dureri ale trecutului mixate cu frânturi de realitate și „bătute spumă” de mixerul minții. Gânduri mixate din durerile trecutului și proiecțiile fantasmagorice ale acestora din viitor. Vedem monștri în viitor pentru că îl privim prin traumele trecutului. Mai mult „vedem ce vrem să vedem”. Dacă am avut o durere, rănire în trecut putem alege ca să gândim că în viitor nu mai e posibilă, pentru că am învățat lecția sau să alegem să ne temem mereu de oameni. Ghici ce? Alegem să ne temem mereu de oameni pentru că asta ne provoacă suficientă suferință ca să ținem în viață acea durere permanentă.
Și totuși putem scăpa ce cea mai mare cantitate de suferință prin înnoirea minții, prin trăirea în prezent. Eu am ajuns la concluzia că doar trăirea asumată, în prezent e soluția pentru a scăpa de cea mai mare cantitate de suferință. Aș fi tare curios de părerea voastră pe această temă.
Photo by Jonathan Rados on Unsplash

marți, 23 iunie 2020

Nu-i competiție, dar e de aplaudat

Studiu

Drumurile lor trebuie să fi fost pavate, pentru că provincia pe care o străbăteau aparținea de două secole Imperiului Roman, dar nu au fost nicidecum… netede. Chiar dacă pașii îi purtau pe Via Egnatia. Nu erau „netede” pentru că Pavel și Sila propovăduiau Calea mântuirii, și aceasta a fost TOTDEAUNA întâmpinată cu împotriviri.
De asta au avut parte și în Tesalonic, strălucitoarea capitală a Macedoniei, unde vesteau Cuvântul în sinagogă. Chiar dacă s-au bucurat de rod bogat, în sensul că „Unii dintre ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut” (Fapte, 17:4), iudeii care nu au crezut au întărâtat cetatea împotriva lor.
Confruntați cu pericolul, s-au văzut nevoiți să părăsească cetatea, mergând la Bereea, o cetate aflată la cca 70 km spre sud-vest. Primul lucru pe care l-au făcut acolo a fost să caute sinagoga. Pentru că și-au înțeles chemarea și știau bine ce aveau de făcut. Adică să-și continue lucrarea de predicare.
Privitor la ascultătorii din Bereea, Luca, cronicarul evenimentelor, ne-a lăsat scris: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi.” (v 11) Aceste cuvinte ar putea da naștere la o întrebare firească: e, cumva, o competiție?
Nu, nicidecum! Scriptura nu ne îndeamnă la întreceri. Dar credincioșia noastră, zelul în lucrare, dorința de implicare, ca semn că ne-am înțeles chemarea, nu sunt constante. Ele ne diferențiază. Și dacă evanghelistul Luca a remarcat asta, ar putea să-i scape lui Dumnezeu? Adică Celui care ne-a chemat la mântuire și va împărți răsplătirile? O, nu!
Așadar, pentru că voia lui Dumnezeu ne este cunoscută, să căutăm s-o împlinim. Iar în lucrările care ne sunt încredințate, să dovedim zel. Dăruire. Fără a avea în vedere o întrecere, fără să căutăm să depășim pe cineva. Doar căutând să-L mulțumim pe Dumnezeu. Care v-a „aplauda” cu binecuvântări.
De altfel, Isus a zis: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10)
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 16 iunie 2020

luni, 22 iunie 2020

Revista Holy Doctor Nr.2 - Puterea rugăciunii Vol.2


A apărut Nr.2 al Revistei Holy Doctor (în format digital) cu Vol.2 din seria de articole Puterea rugăciunii. 
Aici puteti afla tot ce doriți să aflați referitor la rugăciune.
Vă invităm să lecturați Revista Holy Doctor
Ne găsiți AICI:
https://holydoctor.com/s/revista-holy-doctor/

Puteți răsfoi Revista pe imaginea de mai jos.....


vineri, 19 iunie 2020

Conferința de rugăciune - „Rugăciunea care ne salvează ".



Cu deosebită plăcere vă invităm să participați la Conferința de rugăciune în mediul online organizată de Holy Doctor care va avea loc Sâmbătă, 20.06.2020.

Tema conferinței este „Rugăciunea care ne salvează ". Întâlnirea se va desfășura pe aplicația ZOOM. În cazul în care nu aveți această aplicație vă rugăm să o instalați. Se poate instala pe orice dispozitiv (mobil, tabletă, laptop, calculator etc.).
Acesta este linkul prin care se poate participa la conferinta de rugaciune pe ZOOM la ora 20:30, ora Romaniei.
https://us02web.zoom.us/j/7617627127
Sau direct din aplicatia ZOOM cu numarul de ID: 761 762 71 27


Sursa: https://www.facebook.com/HolyDoctor/photos/a.1083115848378885/3330933013597146/?type=3&theater&ifg=1

joi, 18 iunie 2020

Ne reîntîlnim în biserici (clădiri)! Să ne bucurăm sau nu?

Dragi prieteni, preoți, pastori, iubiți coliturghisitori,
Trebuie să ne cercetăm inimile după această perioadă și să vedem pentru CE (scopul) și DE CE (motivația) ne dorim mai mult reîntîlnirea în biserici (clădiri)?
Pentru PROGRAM sau pentru PERSOANE?
Pentru LITURGHIE sau pentru LEGĂTURA FRĂȚEASCĂ ȘI PĂRTĂȘIA reală?
Pentru COLECTA (care ne-a asigurat confortul financiar înainte vreme) sau pentru adevărata COMUNIUNE în Duhul?
Ne este dor de CLĂDIRE sau tînjim după CORPUL TAINIC AL LUI CRISTOS, adevărata Biserică?
Dumnezeu ne-a trecut prin această perioadă cu un scop. Probabil că unii dintre noi s-au  transformat în meseriași, în ”prestatori de servicii spirituale” și se tem să nu rămînă cumva fără locul și obiectul muncii. Primejdia de a deveni popi utili și activiști ne paște deopotrivă și pe pastori și pe preoți. Popirea (transformarea unui slujitor în slujbaș) este un proces pe care puțini îl pot evita. Se petrece lent și pe nesimțite. Poate că tocmai de aceea îi transformă pe unii din iconomi emoționați ai tainelor în contabili reci și nesimțitori ai harului.
Probabil ne-am obișnuit foarte mult cu forme fără fond, cu pocale spectaculoase, dar goale care nu dau peste ele de preaplinătatea Duhului, cu un ritm liturgic, care ne-a creat tipare de viață și paradigme de gîndire, pe care Dumnezeu acum a vrut să ni le scuture un pic.
Ce ne rămîne fără ”popie”, fără ritual, fără ”serviciile divine”, fără ”public”? Dacă nu ne rămîne nimic, dacă rămînem ”șomeri”, atunci sîntem cei mai nefericiți dintre lucrători! Am privit cutremurat mărturia unui prestator, care spunea că el nu poate fără public. Că de acolo îi vine puterea, fără aglomerație, fără mulțimi el nu simte ”har”. Are nevoie de aplauze, fețe, zîmbete aprobatoare. Oh, Ilie, Ioan Botezătorul, Neemia, Ieremia, chiar Mîntuitorul Însuși …
Da! Una nu poate multă vreme fără cealaltă. Avem ”programe”, liturghii, colecte și clădiri, instituții, dar acestea sînt instrumente, unelte, carcase, coaja, care ar trebui să ascundă miezul.
Dar atunci cînd focul lăuntric s-a stins, cînd dragostea de Dumnezeu și de frați s-a ofilit, putem să ne readunăm în coruri și fanfare, putem să reluăm celebrări și pompe, dar cu același efect pe care l-ar avea o decorativă scumpă pe mormîntul plin de oase. Oasele rămîn acolo chiar dacă schimbăm cimentul de pe mormînt cu granit, chiar dacă dăm lavabilă mai scumpă peste varul ieftin.
Primejdia unei prea imprudente și grăbite sărbători că sîntem împreună, fără a cugeta la rostul și rolul coliturghisirilor noastre ne duce doar la o altă formă, mult mai subtilă și mult mai dulce, este adevărat, de idolatrie. Putem rămîne noi cu noi, fără coborîrea Treimii între noi.
Dumnezeu nu s-a legat de pietre. Același Dumnezeu care a poruncit construirea Templului, Același l-a blestemat să nu rămînă piatră pe piatră, atunci cînd a devenit o peșteră de tîlhari, atunci cînd poporul a unit nelegiuirea cu sărbătoarea.
Dacă din această perioadă nu vom ieși mai curați, mai sfinți, mai străluminați de vederea Domnului, mai aproape de El și mai aproape unii de ceilalți, ne-a fost toată postirea de ”biserică” degeaba. Vom reveni cu aceeași acreală ipocrită în aceleași văgăuni stropite cu aghiazmă, la fel de încrîncenați, la fel de răi, la fel de plini de spume și puroi, nevindecați, nelimpeziți, nestîmpărați.
Mirele să se îndure de Mireasă!

miercuri, 17 iunie 2020

Modestia si creștinismul

Modestia si creștinismul
Am avut recent o discuție tare interesantă cu o persoană „nepocăită în acte” despre modestie și mândrie, discuție foarte plăcută de altfel care m-a pus pe gânduri, unele din ele le voi exprima acum.
Mai este modestia compatibilă cu creștinismul? Asta a fost întrebarea care s-a ridicat la un moment dat și care mă frământă încă. Dacă analizăm ce înseamnă a fi creștin în România, în conceptul general înseamnă să fii membru al unei biserici creștine, care dintre ele… greu de spus că oricum una e mai tare ca alta (din smerenie poate).
Am ascultat recent materiale cu doi oameni foarte captivanți, oameni de știință, e vorba despre inventatorul Justin Capră și și profesoul Dumitru Dulcan și printre altele m-a uimit simplitatea și modestia în ce privește vorbirea despre Dumnezeu. Ultimul din ei declara că omul va fi cunoscut pe deplin când îl vom crea noi, câtă vreme e creat de Altcineva trebuie să admitem că îl vom cunoaște doar din afară. Ambii și mulți alții care au muncit mult să cunoască și să experimenteze, care „s-au jucat” cu materia, legile fizicii, teoremele, psihicul etc, ajung să vorbească plini de respect și reverență față de existența sau cunoașterea lui Dumnezeu
La polul opus parcă nu îi văd pe atei, ci pe unii creștini care afirmă fără cea mai mică îndoială și cu cea mai ciudată siguranță că ei îl cunosc și îl înțeleg pe Dumnezeu. Unii știu chiar și chestii pe care Dumnezeu nu le-a spus, iar altora le este accesibil chiar și ce Dumnezeu a decis să țină ascuns (a se vedea prezicătorii de sfârșituri de lume). Celor mai mulți însă le vine foarte ușor și la îndemână să povestească despre Dumnezeu ca și cum ar fi „prieteni din copilărie”.
Revenind la discuția cu acea persoană, ea remarcase tocmai mândria creștină în toate formale sale. Mândria cunoașterii, mândria apartenenței, mândria deținerii adevărului, mândria smereniei, mândria formei, mândria diferenței și mândria finalului. Este adevărat că mândria are multe forme și avem probleme cu ea chiar și cei ce am decis să ne dezbrăcăm de ea. Ne trezim învăluiți în pânze fine și delicate, în forme nevinovate, evlavioase și religioase el mândriei.
Oare nu este unul din aspectele care țin departe oamenii de evanghelie? E drept, nu se pot dezvinovăți, zicem noi cu mândria omului ce și-a făcut datoria, dar oare dacă am intenționa să-L arătăm pe Dumnezeu real, fără înfloriturile noastre cum am proceda?
Este așa ușor și așa de firesc să fim mândri, este oarecum „dreptul nostru” la superioritate. Ne simțim mândri de mila de care am avut parte și pentru că am beneficiat primii de mila lui Dumnezeu credem că avem dreptul de a ne simți superiori față de cei ce vin mai pe urmă. Credem că suntem superiori că avem „20 de ani pe cale”. Credem că suntem superiori pentru că avem o anumită religie. Credem că suntem superiori că respectăm anumite legi, dar uităm că singura diferență între noi și alții, care încă nu au devenit copiii lui Dumnezeu este doar mila Mântuitorului.
Știți… mândria rănește și îndepărtează pe oameni. Dacă  îi chemăm la Hristos cu mândrie, oricare formă a ei, de fapt transmitem opusul. Cu buzele îi chemăm dar restul mesajului, verbal, nonverbal, paraverbal ce mesaj transmite?
Ne rugăm pentru cei ce ne cer ajutorul în diferite păcate dar nu ne putem stăpâni rânjetul de satisfacție că au picat înaintea noastră. Nu ne putem reprima zâmbetul lăuntric și nu ne putem limita așteptarea de a spune repede altora despre asta.
Mândria poate infecta viața creștinului precum o ciupercă de piele poate cuprinde trupul. Nu afectează vizibil mult sau deloc nu afectează fizic, dar în momente de efort îl face să miroase neplăcut. La fel și mândria, invizibilă poate rămâne multă vreme dar în momente de intensitate spirituală poate emana mirosuri respingătoare.
Dragii mei, să cerem Duhului Sfânt călăuzire și descoperire să ne vedem mândria, după care să cerem putere să luptăm. E o bătălie „pe viață” în sensul că va dura toată viața cu noi și noi forme și strategii, doar cel ce e preocupat să se smerească cu adevărat poate primi putere și ieși învingător iar biruința sa va fi savurată tot în modestie și fără mândrie. Doamne, ai milă de mine păcătosul!

marți, 16 iunie 2020

Revista Holy Doctor Nr.1 - Puterea rugăciunii Vol.1



A apărut primul număr al Revistei Holy Doctor (Revistă creștină în format digital) cu primul volum din seria de articole Puterea Rugăciunii
Vă invităm cu multă dragoste la citirea acestei Reviste cu articole de îmbărbătare și călăuzire spre cel mai important lucru din viața unui credincios și anume RUGĂCIUNEA.
Ne găsiți pe site-ul Revista Holy Doctor ......
https://holydoctor.com/s/revista-holy-doctor/

Răsfoiți Revista din imaginea de mai jos.....

luni, 15 iunie 2020

Gârboveală sau luciditate?

DSC_7071

Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.
Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.
Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?
Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.
Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Doar propiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.
Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.
Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)
În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 9 iunie 2020

duminică, 14 iunie 2020

Ochii tăi pot vedea nevoia altora?

Doctorie pentru ochi
Ochii afectați de păcatul egoismului vor vedea în permanență nevoi pentru sine și mai mult decât atât, vor vedea că ceilalți fie au suficient, prea mult sau că nu ar merita să aibă mai mult. E o boală de ochi care are nevoie de vindecare.
Pot da multe exemple din viața mea și din viața celor cu care ma interacționat, cum vederea ne este alterată când e vorba de a renunța la ce ne pare drept să deținem, datorită opticii noastre. Înțelegem așa de greu conceptul „mai ferice este să dai decât să primești” și dacă îl înțelegem, rar trecem de „coaja” sa.
Mintea crează identitatea și mai apoi o apără, că de ea depinde existența sa, a gândirii. Gândirea construiește un sine pe care caută să îl facă valoros și mai ales să îl țină în viață. Acest sine e o iluzie, e creat din lucruri vremelnice și care pot fi furate, pot rugini sau le mănâncă molia. Ea, gândirea, se teme că sinele creat poate muri (și trebuie să moară) dacă nu are elemente de susținere. Cu alte cuvinte, mintea nu va da ceva fără a primi altceva care să alimenteze identitatea creată, sinele creat de ea.
De aceea Scriptura spune că până și faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită față de ce înseamnă binele. Pentru că până și cei ce decid să facă bine pot fi conduși de „izvodirile minții” care e „nespus de rea și înșelătoare”. Meditez uneori la binele pe care îl fac, în încercarea de a îl evalua și recunosc rușinat că nu găsesc fapt bune pe care să pot declara 100% ca sunt total dezinteresate, doar din iubirea de semeni sau iubirea de Dumnezeu făcute. Sau, chiar dacă așa am intenționat, mintea își caută și obține repede avantajele de rigoare, „chestii necesare vieții ei”. Acum înțeleg mai bine ca niciodată de ce Scriptura ne recomandă să nu ne lăudăm cu faptele noastre, să nu știe stânga ce face dreapta. Lauda noastră ar fi nedreaptă.
Trăim în epoca în care orice bine trebuie pozat, filmat, dat pe net. Sinele construit de minte are nevoie de asta ca de aer. Asta îi asigură vizibilitate, semnificație, apreciere, compătimire etc. Din cauza asta ajungem să numim „slujirea lui Dumnezeu” ceva ce se face pe bani. Din cauza asta formulăm: „te ajut eu” cuiva care are o cerere, deși știm că va plăti. Din cauza asta numim „lucrare” faptul că suntem angajați la o fundație sau asociație unde lucrăm cu persoane din categorii speciale. Gândirea, în scopul ei de a ține în viață și crește sinele creat.
Sunt tentat să cred că bine 100% nu putem face în trupul acesta de carne. Apostolul Pavel avea mare dreptate când spunea ceea ce toți cunoaștem: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” . Dar dincolo de constatarea asta ochii mei pot vedea nevoia altora? Cât? În ce culori?
Cunoașteți fiecare din voi în dreptul vostru cum și eu cunosc în dreprtul meu izvodirile minții dumneavoastră și „drifturile” pe care le face când trebuie să facă bine. Cunoașteți iritarea sau bătălia mentală când e vorba de a lăsa moneda la căruciorul de cumpărături unui copil care cerșește, asta e o micuță zonă de test dar care vă poate spune multe despre ce tumbe poate face mintea. Cunoașteți și „războiul” minții când se face colectă pentru ceva prin biserică, sau când apare în profilul de facebook cerere de donații pentru ceva (da dăm share și împăcăm mintea). Cunoașteți desigur și zbaterea pe care o aveți când vă abordează un cerșetor pișat pe el, când vine o mamă neîngrijită cu 3 – 5 -7 țânci după ea să ceară de mâncare pentru ei, cunoașteți zbaterile iscate când vin celebrii oameni cu planșa pentru a colecta bani pentru cine știe ce copii.
Din toate acestea și altele, fiecare cunoaștem cât de exact analizăm când ni se cere ceva, când ar trebui să renunțăm la ceva ce „ni se cuvine” pentru că „am muncit” sau pentru că „am meritat”. Vedem clar cum mintea caută să apere cu îndârjire ce „are”. Ea construiește sinele pe a avea și e esențial ca dacă dă ceva să capete ceva mai bun. Asta scoate la iveală problema vederii iar: cum vezi?
Un lucru e clar, dacă ni se cere ceva, DOAR din lucrurile trecătoare ni se cere: bani, bunuri, mâncare, timp. Mintea care construiește doar aici și acum, doar pe acestea se poate baza în construirea identității, deci va renunța cu greu la ceva. Singura scăpare este să murim și să ne naștem din nou ȘI să trăim după regulile omului nou. Câtă vreme vom trăi în firea pământească nu vom iubi să facem binele, pentru că mintea e atașată de ce simte și vede, nu de ce e cu adevărat real și veșnic. Ea funcționează doar pe baza a ce primește ca date certe (văz, auz, pipăit), doar o minte nouă poate gândi măcar altfel și mai apoi acționa. (dacă nu voi vedea eu… dacă nu voi pune eu degetul…. e scuza pentru a nu da. Că nu ne vom duce să vedem nici nu vom pipăi dar căutăm scuze)
Oare „am ochi pentru ceilalți”? Pot vedea nevoia, durerea, necesitatea? Dar și mai fin, pot vedea nevoia acolo unde este și fără ca cineva să îmi spună despre ea? Pot vedea că sora/fratele sunt în nevoie fără ca ei să arate asta? Pot vedea durerea lăuntrică dincolo de poezie, cântare, rugăciune? Pot vedea abuzul în anumite familii în care totul pare bine?  Am ochi să văd nevoile de slujire?
Ăsta da teste de vedere! Mintea ar refuza controlul cu siguranță 🙂
Photo by Mukesh Jain on Unsplash