Live Radio

vineri, 31 martie 2017

De ce permite Dumnezeu ca oamenii buni să aibă parte de lucruri rele?

Întrebare: De ce permite Dumnezeu ca oamenii buni să aibă parte de lucruri rele?

Răspuns: 
De ce au parte oamenii buni de lucruri rele? Aceasta este una dintre întrebările dificile din întreaga teologie. Dumnezeu este etern, infinit, atoatecunoscător, omnipresent, având toată puterea etc. De ce ne-am aştepta ca noi, fiinţe umane (care nu suntem eterne, infinite, omnisciente, omniprezente sau omnipotente) să fim în măsură să înţelegem pe deplin căile Domnului? Cartea lui Iov prezintă un astfel de caz. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi facă orice rău lui Iov, cu condiţia să nu îl omoare. Care a fost reacţia lui Iov? “Chiar dacă mă omoară, eu tot în El voi spera” (Iov 13:15). “Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). Iov nu a înţeles de ce a permis Dumnezeu acele lucruri în viaţa sa, însă el ştia că Dumnezeu este bun şi prin urmare a continuat să se încreadă în El. În esenţă, aceasta ar trebui să fie şi reacţia noastră. Dumnezeu este bun, drept, iubitor şi plin de îndurare. Ni se întâmplă totuşi adesea lucruri pe care pur şi simplu nu le putem înţelege. Cu toate acestea, în loc să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, reacţia noastră ar trebui să fie una de încredere în El."Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările" (Proverbe 3:5-6).

Probabil că o formulare mai bună a întrebării ar fi "De ce se întâmplă lucruri bune oamenilor răi?". Dumnezeu este sfânt (Isaia 6:3; Apocalipsa 4:8), în timp ce fiinţele umane sunt pline de păcate (Romani 3:23; 6:23). Vrei să afli cum vede Dumnezeu omenirea? “După cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.” (Romani 3:10-18). Orice fiinţă umană de pe această planetă ar merita să fie aruncată în iad chiar în această clipă. Fiecare secundă pe care o trăim este datorată harului lui Dumnezeu. Chiar şi cele mai teribile experienţe pe care le-am putea trăi pe această planetă sunt pline de îndurare prin comparaţie cu ceea ce am merita în fapt, adică iadul veşnic în lacul de foc.

“Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cand eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). În ciuda naturii rele, pline de păcat şi neascultare a oamenilor, Dumnezeu totuşi ne iubeşte. El ne-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine la moarte pentru a lua pedeapsa pentru păcatele noastre (Romani 6:23). Tot ceea ce trebuie să facem este să credem în Iisus Hristos (Ioan 3:16; Romani 10:9) pentru a fi iertaţi şi pentru a primi promisiunea unui cămin în cer (Romani 8:1). Ceea ce merităm = iadul. Ceea ce ni se oferă = viaţa veşnică, numai cu condiţia de a crede. Se spune adesea că lumea aceasta este singurul iad pe care credincioşii îl vor experimenta vredată, dar şi singurul rai pe care necredincioşii îl vor experimenta vreodată. Data viitoare când ne vom pune întrebarea “De ce permite Dumnezeu lucruri rele în viaţa oamenilor buni?”, probabil că ar fi bine să ne întrebăm “De ce permite Dumnezeu lucruri bune în vieţile oamenilor răi?”


Sursa: https://www.gotquestions.org/Romana/lucruri-rele-oameni-buni.html

miercuri, 29 martie 2017

Beneficiile demonstrate ale rugăciunii: cum ne ajută în viaţa de zi cu zi

Religia este un subiect extrem de controversat, însă are, în anumite privinţe, un aliat neaşteptat: ştiinţa. Oamenii se roagă încă de când au început să contempleze asupra existenţei lor pe pământ, iar ştiinţa demonstrează că rugăciunea are efecte benefice asupra psihicului uman şi sănătăţii. Unul din cele mai populare ritualuri religioase este rugăciunea.
O cercetare realizată în 2011 în România a arătat că 61% din români, indiferent de confesiunea religioasă de care aparţin, declară că rugăciunea sau meditaţia religioasă este o parte importantă din viaţa lor de zi cu zi, în timp ce doar 6% declară că merg la biserică de câteva ori pe săptămână, iar 25% o dată pe săptămână. Alte date interesante arată că 93% dintre neoprotestanţi se roagă zi de zi, pe când 70% din greco şi romano catolici au acelaşi ritual. Ponderea ortodocşilor care se roagă frecvent este de 59%, fiind cea mai scăzută dintre confesiuni. Clay Routledge, un doctor în psihologie de la Universitatea de Stat din North Dakota, Statele Unite, a analizat rezultatele mai multor studii care demonstrează efectele benefice ale rugăciunii. „Religia este complicată.
Poate fi atât bună, cât şi rea pentru sănătatea unei persoane, depinde de mai multe variabile. Totuşi, ştiinţa a dovedit în repetate rânduri că rugăciunea are efecte pozitive asupra indivizilor şi societăţii”, a consemnat doctorul psiholog.
1. Rugăciunea îmbunătăţeşte controlul de sine Studiile au demonstrat că stăpânirea de sine este precum un muşchi, iar „exerciţiul” rugăciunii antrenează autocontrolul.Aşa cum după mai multe flotări muşchii obosesc, la fel şi controlul de sine poate „obosi”. Acest lucru este posibil din cauză că activităţile care impun autocontrol sunt mari consumatoare de energie, psihic şi emoţional, ceea ce face ca deciziile corecte, bune, să fie cu atât mai dificil de luat, cu cât omul trebuie să-şi folosească mai mult autocontrolul. De exemplu, este mult mai probabil să mâncăm haotic, necontrolat, sau să ne ieşim din fire şi să devenim iraţionali atunci când suntem epuizaţi mental, punctează Routledge.
2. Ne face mai buni Routledge aminteşte de un alt studiu, în care subiecţii au fost supuşi unei experienţe neplăcute pentru a le creşte gradul de agresivitate. De exemplu, cei care au fost rugaţi să se roage pentru o persoană care i-a înfuriat, au fost mai puţin agresivi în reacţie decât cei care au fost rugaţi să se gândească la persoana care i-a scos din sărite. Cercetătorii au demonstrat că rugăciunea reduce stările agresive, făcându-i pe oameni mai calmi şi mai stăpâni pe propriile emoţii.
3. Devenim mai iertători Atunci când oamenii se roagă pentru partenerul de cuplu, un prieten sau o rudă, devin mai iertători faţă de persoanele care au greşit faţă de ei.
4. Sporeşte încrederea În cazul oamenilor care se roagă împreună, în cuplu sau alături de un prieten apropiat, sentimentul de încredere devine mai puternic, la fel şi legătura dintre aceştia. Această descoperire este foarte importantă mai ales pentru cuplurile care pot folosi rugăciunea ca metodă de terapie.
5. Ameliorează stresul Cercetătorii au descoperit că persoanele care se roagă pentru alţii sunt mai puţin vulnerabile când vine vorba de efectele stresului asociat, de obicei, cu problemele financiare. Interesant a fost că rugăciunea s-a dovedit eficientă în reducerea stresului numai atunci când nu a fost centrată pe propria persoană, ci pe binele altui individ. Rugăciunea centrată pe dorinţa de a obţine câştiguri materiale în folos propriu nu a dat rezultate în diminuarea nivelului de stres, ceea ce a dus la concluzia că pentru a obţine beneficii personale în urma rugăciunii, individul trebuie să-şi îndrepte gândul către fericirea şi bunăstarea altora.
Citeste mai mult: adev.ro/o4iz5u

marți, 28 martie 2017

Este Dumnezeu real? Cum pot să ştiu cu siguranţă dacă Dumnezeu este real?

Întrebare: Este Dumnezeu real? Cum pot să ştiu cu siguranţă dacă Dumnezeu este real?

Răspuns: 
Modalitatea prin care ştim că Dumnezeu e real este dată de faptul că El S-a revelat oamenilor în trei feluri: în creaţie, în Cuvântul Său, şi în Fiul Său, Iisus Hristos.

Cea mai simplă dovadă a existenţei lui Dumnezeu este chiar ceea ce a creat El. “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20). “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” (Psalmul 19:1).

Dacă aş găsi un ceas de mână în mijlocul unui câmp, n-aş putea să presupun simplu că acesta a apărut acolo de nicăieri sau că a existat acolo din veşnicie. Privind la felul cum este realizat, mai degrabă aş presupune că a avut un constructor. În lumea care ne înconjoară văd mult mai multă precizie în ceea ce este realizat. Măsurarea timpului nu se bazează pe ceasurile noastre de mână, ci pe lucrarea lui Dumnezeu constând în rotaţia exactă şi regulată a pământului în jurul axei sale (şi proprietăţilor radioactive ale atomului de cesiu 133). Universul înconjurător ne arată că este o operă măreaţă, inteligentă, şi aceasta argumentează că există un Mare Creator.

Dacă aş găsi un mesaj codificat, i-aş cere unui criptograf să mă ajute să sparg codul. Dar aş presupune cu siguranţă că există un expeditor inteligent al mesajului, cineva care să fi creat codul. Cât de complex este “codul” ADN pe care noi îl purtăm în fiecare celulă a trupurilor noastre? Nu argumentează cumva complexitatea şi rolul ADN-ului tocmai existenţa unui Scriitor Inteligent al codului?

Dumnezeu nu numai că a creat o lume complexă şi interrelaţionată în cele mai mici detalii, ci El a şi insuflat în fiecare persoană simţul eternităţii (Eclesiastul 3:11). Astfel, oamenii au o percepţie înnăscută că există ceva dincolo de ceea ce vedem cu ochii în viaţa aceasta, că există o viaţă mai înaltă decât rutina aceasta zilnică. Simţul pe care îl avem în privinţa eternităţii se manifestă el însuşi în cel puţin două moduri: disciplina şi închinarea.

De-a lungul istoriei, orice civilizaţie şi-a făurit anumite legi morale, care, în mod surprinzător, sunt foarte asemănătoare de la o cultură la alta. De pildă, idealul dragostei este apreciat pretutindeni, după cum şi minciuna este condamnată pretutindeni. Aceasta moralitate comună, această înţelegere universală a binelui şi răului, arată către Fiinţa Morală Supremă care ne-a dăruit aceste simţuri morale.

În mod asemănător, oamenii de pe tot pământul, indiferent de cultura lor, şi-au cultivat un sistem de închinare. Obiectul închinării poate fi diferit, însă simţul unei “puteri superioare” este parte incontestabilă a fiinţei umane. Înclinaţia noastră către închinare este în consonanţă cu faptul că Dumnezeu ne-a creat “după asemănarea Sa” (Geneza 1:27).

Dumnezeu ni S-a revelat de asemenea prin Cuvântul Său, Biblia. În Scriptură, existenţa lui Dumnezeu este tratată ca un fapt de la sine înţeles (Geneza 1:1; Exod 3:14). Când Benjamin Franklin şi-a scris Autobiografia, nu a pierdut timp să demonstreze că el a existat cu adevărat. În acelaşi fel, nici Dumnezeu nu a irosit prea mult timp pentru a-Şi demonstra existenţa prin intermediul Cărţii Sale. Natura schimbătoare de vieţi a Bibliei, integritatea ei, minunile care au însoţit procesul scrierii ei sunt suficiente argumente pentru a justifica o privire mai atentă asupra ei.

Cea de-a treia modalitate, dar nu ultima, prin care Dumnezeu S-a revelat este prin Fiul Său, Iisus Hristos (Ioan 14:6-11). “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu... Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:1, 14). În Iisus Hristos “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).

În viaţa Lui minunată, Iisus a respectat perfect legea Vechiului Testament şi a împlinit profeţiile care vorbeau despre venirea lui Mesia (Matei 5:17). El a fost plin de compasiune şi a făcut minuni publice nenumărate care au întărit şi autentificat mesajul Său şi care mărturisesc despre dumnezeirea Sa (Ioan 21:24-25). Apoi, la 3 zile după crucificarea Sa, a înviat din morţi, un fapt afirmat de sute de martori oculari (1 Corinteni 15:6). Mărturiile istorice abundă în “probe” privind identitatea lui Iisus. După cum a spus şi apostolul Pavel, “fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ” (Faptele Apostolilor 26:26).

Ştim că vor exista întotdeauna sceptici care vor avea propriile păreri cu privire la Dumnezeu şi vor citi dovezile existenţei Sale în consecinţă. Ştim şi că vor fi unii pe care nici o dovadă nu-i va convinge (Psalmul 14:1). Totul se bazează pe credinţă (Evrei 11:6).


Sursa: https://www.gotquestions.org/Romana/este-Dumnezeu-real.html

sâmbătă, 25 martie 2017

Există Dumnezeu? Există dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu?

Întrebare: Există Dumnezeu? Există dovezi în sprijinul existenţei lui Dumnezeu?

Răspuns: 
Există Dumnezeu? Am găsit foarte interesant faptul că se acordă atât de multă atenţie acestui subiect. Ultimile statistici spun că peste 90% din populaţia lumii de astăzi crede în existenţa lui Dumnezeu sau a unei puteri superioare. Totuşi, discuţia este cumva generată de cei care cred că Dumnezeu există în dorinţa de a demonstra că El există cu adevărat. În ceea ce mă priveşte, cred că discuţia ar trebui să aibă o direcţie cu totul opusă.

În orice caz, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată sau negată. Chiar Biblia spune că noi trebuie să acceptăm prin credinţă că Dumnezeu există: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, nu am mai avea nevoie de credinţă. " 'Tomo' i-a zis Iisus, 'pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu sunt dovezi cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Biblia spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge pană la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Psalmul 19:1-4). Privind la stele, înţelegând mărimea universului, văzând minunăţiile naturii, şi frumuseţea unui asfinţit de soare – toate acestea arată către un Dumnezeu Creator. Şi dacă aceste motive nu sunt de ajuns, există dovezi ale lui Dumnezeu în propriile noastre inimi. Eclesiastul 3:11 ne spune: “…a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei…”. Există ceva în adâncul fiinţei noastre care recunoaşte că viaţa nu se sfârşeşte aici pe pământ şi că nu aparţinem acestei lumi pentru totdeauna. La nivelul intelectului, putem respinge aceasta cunoaştere, însă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin noi îşi face încă simţită influenţa în interiorul nostru. Biblia ne avertizează că, în ciuda acestui lucru, unii oameni vor nega totuşi existenţa lui Dumnezeu: “Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”.” (Psalmul 14:1). Întrucât peste 98% din oamenii care au trăit de-a lungul istoriei pe pământ, din toate culturile, toate popoarele şi de pe toate continentele, au crezut în existenţa lui Dumnezeu sub diferite forme, trebuie să existe ceva (sau cineva) care să fi generat această credinţă.

În plus faţă de argumentele Bibliei cu privire la existenţa lui Dumnezeu, există şi argumente logice. În primul rând, există argumentul ontologic. Cea mai cunoscută formă a argumentului ontologic utilizează conceptul de Dumnezeu pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Se începe prin definirea lui Dumnezeu drept “cineva sau ceva mai presus de care nimic nu poate fi conceput”. Apoi este clar că a exista înseamnă mai mult decât a nu exista, şi astfel cel mai mare lucru care se poate concepe trebuie să existe. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci El nu ar fi cea mai mare fiinţă care ar putea exista – însă asta ar intra în contradicţie chiar cu definiţia lui Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel teleologic. Argumentul teleologic constă în aceea că întrucât universul ne arată o concepţie atât de uimitoare, încât trebuie să existe o Persoană Divină care să îl fi conceput. De exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar fi în măsură să aibă viaţă pe el aşa cum se întâmplă acum. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri. Probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine.

Al treilea argument logic cu privire la existenţa lui Dumnezeu este denumit argumentul cosmologic. Fiecare efect trebuie să aibă o cauză. Universul şi orice există în el reprezintă un efect. Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat apariţia şi existenţa acestuia. În sfârşit în acest şir, trebuie să existe ceva “ne-cauzat” care să fi fost sursa a tot ceea ce a apărut şi există. Acest ceva “ne-cauzat” nu poate fi decât Dumnezeu. Al patrulea argument este cunoscut şi sub numele de argumentul moral. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?

În ciuda a tot ce am prezentat mai sus, Biblia ne spune că există şi vor exista oameni care vor refuza aceste argumente clare şi de netăgăduit cu privire la Dumnezeu şi vor crede minciuni în locul lor. Romani 1:25 declară: “căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Biblia arată de asemenea că oamenii nu au nici o scuză pentru necredinţa în Dumnezeu: “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20).

Oamenii îşi justifică lipsa credinţei în Dumnezeu pentru că nu ar fi “ştiinţific” sau pentru că “nu ar exista dovezi”. Adevăratul motiv este că odată ce oamenii ar recunoaşte că Dumnezeu există, ei ar trebui să recunoască şi că există şi o relaţie de responsabilitate faţă de Dumnezeu, şi în felul acesta că au nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu (Romani 3:23; 6:23). Dacă Dumnezeu există, atunci suntem responsabili pentru faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, atunci noi am putea să facem orice dorim fără să fie cazul să ne îngrijorăm în privinţa judecăţii lui Dumnezeu. Eu cred că acesta este motivul pentru care evoluţionismul este atât de puternic promovat de către atât de multe persoane din vremurile noastre – pentru a le da oamenilor o alternativă la credinţa într-un Dumnezeu Creator. Dumnezeu există şi toţi ştim la urma urmei că El există. Simplul fapt că unele persoane promovează atât de agresiv necredinţa în existenţa lui Dumnezeu este de fapt un argument al existenţei Sale.

Dă-mi voie să îţi ofer un ultim argument pentru a arăta că Dumnezeu există. Cum ştiu eu că Dumnezeu există? Ştiu că Dumnezeu există pentru că vorbesc cu El în fiecare zi. Nu Îi aud vocea efectiv, prin sunete, dar Îi simt prezenţa, Îi simt călăuzirea, Îi cunosc dragostea pentru mine, Îi doresc harul. Au existat lucruri care s-au petrecut în viaţa mea şi care nu au altă explicaţie posibilă decât că sunt de la Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit şi mi-a schimbat viaţa într-un mod atât de miraculos încât nu pot face altceva decât să recunosc şi să laud existenţa Lui. Totuşi, nici unul dintre aceste argumente nu pot să convingă pe nimeni dintre cei care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. În final, existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă (Evrei 11:6). Credinţa în Dumnezeu nu reprezintă un salt în întuneric, ci este un pas sigur într-o zonă bine luminată unde 90% din oameni deja locuiesc.


Sursa: https://www.gotquestions.org/Romana/Exista-Dumnezeu.html

miercuri, 22 martie 2017

Orașul – pactul voit cu stresul

Joi, am ajuns cu 5 minute mai devreme la grădiniţă, să îmi iau copilul. Ușa se descuie exact la ora 3, abaterea e de câteva secunde cel mult, așa că am rămas în mașină și priveam cele ce se întâmplau pe lângă mine. Am găsit în cele cinci minute, argumente pentru scrierea de azi și pentru încă câteva. Oamenii sunt foarte, foarte stresaţi, agitați, grăbiți și parcă renunță la umanitate din ce în ce mai mult.
Vedem adesea oameni încordați, puși pe ceartă. Alții sunt stresaţi pur și simplu, deși se străduiesc să fie și să pară în regulă. Alții sunt speriați profund, dar inconștient și dacă privim în mediul acesta al orașelor rar vom vedea oameni care să emane pace și liniște ”by default”. Cei mai mulți, marea majoritate, sunt ca într-o cușcă. De fapt, suntem în cuști, ceva mai mari, e drept, dar suntem în cuști. Cuştile astea au ”zăbrele” invizibile, dar foarte puternice și nu ne lasă să fim oameni. E cumva prețul pe care îl plătim pentru confort, pentru tehnologie, pentru curățenie și altele.
Nu ne obligă nimeni să stăm în orașe, dar alegem asta pentru anumite avantaje pe care le considerăm importante iar prețul este pe măsură. Betonul a devenit mediul nostru, iar sticla îl mai lustruiește puțin. E un mediu stresant pentru noi, întrucât nu seamănă cu mediul inițial. Omul a fost creat să locuiască în grădină, în natură, în contact permanent cu natura, viața, ființele, plantele. Omul a fost creat să respire aer curat, să vadă până hăt departe în zare, să alerge, să se miște să trăiască. Din păcate puține din acestea se mai întâmplă la orașe. Să nu credeți că ”la țară” nu se poate întâmpla, ba da, putem merge cu cușca după noi că am devenit dependenți de ea.
Personal am ajuns să repet ca înțeleptul Solomon: ”O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?” Muncim pentru ce nu satură, trudim pentru ce nu avem timp să gustăm, ne facem confort cu mare trudă, dar nu avem cum să ne bucurăm în el, la început din cauza timpului investit în crearea lui, apoi din cauza bolii ivite din excesele făcute. Câștigăm mult și cheltuim tot atât. Nu avem timp de relații, nu avem timp de soți și soții și tot înțeleptul Solomon spunea că ” Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşerte pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” Nici să ne mai bucurăm de ce avem voie nu mai avem timp. Habar nu avem să mai iubim pentru că nu avem timp de investit în ”prostii” din astea. Facem sex pornografic, contactless, deși suntem creștini, pentru că nu avem timp sau energie de investit mai mult. Când mor oamenii au preponderent aceleași păreri de rău și în top e părerea de rău că nu a trăit viața, părerea de rău pentru relațiile slabe sau inexistente și părerea de rău pentru ce puteau face pentru alții și nu pentru ei. Oare așa să mor și eu?
Da, se pare că Solomon chiar a fost extraordinar de înțelept, totul e o mare deșertăciune. Facem tot ce nu e vital necesar, iar ce e foarte important, lăsăm să facem când om fi la pensie, iar atunci nu mai putem, nu mai vrem, nu mai apucăm. Ce aiuriți putem fi… Statul în cușcă ne-a limitat perspectiva la aici și acum, deși ne pretindem noi doritori de cer. Habar nu avem să mai privim în sus. Declarăm că vrem cerul, dar ne sperie îngrozitor perspectiva de a muri. Câți dintre noi ne-am uitat în ultima lună în sus, spre cer și să vedem acolo speranța și bucuria noastră? Nici nu mai ridicăm capul din pământ, iar dacă îl ridicăm, vedem preponderent beton și îl lăsăm jos.
Nu mai știm să ne ”citim” copiii, dar avem pretenții de mari părinți. Nu mai știm să ne ”citim” nevasta, dar avem pretenții de bărbați destoinici, femeile nu mai știu să ”citească” soții, dar se pretind femei evlavioase. Suntem prizonieri într-o cușcă de sticlă și beton din care putem ieși, dar nu mai vrem. Nu vrem să pierdem confortul, nu vrem să pierdem dotările și utilităţile, ne sperie gândul să avem mai puține, ne sperie gândul că ar trebui să ne spălăm ”păpucii” de noroi. Preferăm să stăm în cuşcă, iar orașele sunt mediile în care putem fi cu toții conectați și coordonați.
Ne pretindem liberi, dar habar nu avem ce e aia libertate. Nici nu mai știm ce gust are. Ia să ieșim o lună de concediu în cel mai îndepărtat sătuc, unde nu avem nimic decât acoperiș și vom vedea că începem să trăim. Toate mecanismele puse de Dumnezeu în noi se vor trezi din amorțeală. Va trebui să căutăm noi hrană nu să o așteptăm de la alții pe bani, va trebui să ne păzim noi, nu să ne bazăm pe poliție, va trebui să trăim pur și simplu pentru noi nu pentru sisteme. Ei…. dar asta e greu. Nu mai vrem. Nu considerăm că merită plătit prețul într-o societate care face toate astea în locul nostru. Suntem bolnavi de robie și nu vrem a ieși din Egipt unde avem pâine și usturoi. Preferăm robia.
Da, e blestemul orașelor despre care scriam data trecută. E un blestem al marilor metropole, un lucru împotriva căruia Dumnezeu a intervenit ca să le facă un bine oamenilor, dar noi avem o fixație, o pasiune pentru ele, la fel cum o femeie abuzată face o fixație pentru soțul ei alcoolic și abuziv creându-se relația de codependență. Nu, nu sunt deloc un critic al vostru, ci al meu. Nu cred că poate cineva să dea lecții la acest capitol înainte de a ieși complet afară din sistem, iar eu nu sunt acela. Doar am tras un semnal de alarmă pentru a ne mai trezi nițel. Eu sunt pus pe gânduri și zdruncinat puternic.

marți, 21 martie 2017

Care a fost sursa luminii din prima zi a Creatiei ?

Care a fost sursa luminii din prima zi a Creatiei ?
     Creatia a fost un complex de evenimente grandioase, unice si irepetabile. Tocmai datorita faptului ca ea a constat in astfel de evenimente unice si irepetabile, instrumentele pe care stiinta le are la indemana nu sunt suficiente pentru a analiza si intelege minunile Creatiei.
Deoarece niciun om nu a fost martor al acelor evenimente, ceea ce avem raportat in Cartea Genezei reprezinta doar ceea ce ne-a fost revelat de Dumnezeu prin Moise, “istoricul Creatiei”. Iar acceptarea a ceea ce ne-a revelat Dumnezeu in Cuvantul Sau presupune credinta.
Dat fiind faptul ca raportul Creatiei nu este un raport exhaustiv ( care explica totul in amanuntime ), destinat doar specialistilor ( oamenii de stiinta ), el a devenit un teren propice pentru multe speculatii, ipoteze si presupuneri.
Una dintre dilemele pe care le ridica absenta mai multor informatii in raportul Genezei este legata de sursa luminii din prima zi a saptamanii Creatiei: “Dumnezeu a zis: “Sa fie lumina !” Si a fost lumina.” ( Geneza 1,3 ).  Daca soarele a fost creat doar in ziua a patra, conform raportului Genezei ( Geneza 1,14-19 ), de unde provenea lumina pe care Dumnezeu a creat-o in prima zi ?
Pentru rezolvarea acestei dileme s-au incercat mai multe raspunsuri. Unul dintre ele, care merita retinut pentru cercetare in continuare, sustine ca lumina primelor trei zile ale Creatiei isi avea originea chiar in Creator.
Biblia Il descrie in repetate randuri pe Dumnezeu ca fiind lumina. Apostolul Ioan le scrie credinciosilor din secolul intai: “Vestea pe care am auzit-o de la El si pe care v-o propovaduim este ca Dumnezeu e lumina si in El nu este intuneric.” ( 1 Ioan 1,5 ) Insusi Iisus Christos a declarat public : “Eu sunt Lumina lumii” ( Ioan 8,12 ), iar Psalmul 104, care reda evenimentele zilelor Creatiei, vorbeste despre Dumnezeu in termenii urmatori: “Tu esti imbracat cu stralucire si maretie ! Te invelesti cu lumina ca si cu o manta” ( Psalm 104, 1.2 ).
In Psalmul 27,1, David afirma despre Dumnezeu: “Domnul este lumina si mantuirea mea”, intreaga Scriptura aratand ca prezenta lui Dumnezeu aduce intotdeauna atat lumina fizica, dar mai ales lumina  spirituala.
Evenimentele din timpul Exodului au fost si ele marcate de lumina prezentei lui Dumnezeu in stalpul de foc ( Exod 13,21 ), iar despre cetatea Noul Ierusalim sta scris ca ea nu va avea nevoie “nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu o va lumina” ( Apocalipsa 22,5 ).
Acest lucru a fost profetizat inca din timpurile Vechiului Testament in scrierile profetului Isaia: “Nu soarele iti va mai sluji ca lumina ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi lumina ta pe vecie si Dumnezeul tau va fi slava ta. Soarele tau nu va mai asfinti si luna ta nu se va mai intuneca.” ( Isaia 60, 19.20 )
Pe aceeasi linie de gandire merg si vechile scrieri rabinice care sustin ca lumina din prima zi a Creatiei era de fapt “splendoarea prezentei divine”. ( 1 )
O alta interpretare a textului din Geneza 1,3 cu privire la sursa de lumina din prima zi a Creatiei este aceea ca soarele si intreg sistemul solar au fost create inca din prima zi, insa doar in ziua a patra Dumnezeu a stabilit functia soarelui si relatia lui cu pamantul.
Aceasta ipoteza ar explica ciclicitatea seara-dimineata inca din prima zi a saptamanii Creatiei. Astfel, soarele, luna si stelele ar fi existat din prima zi, insa ele si-au capatat functia doar in ziua a patra, fiind puncte de reper in calcularea timpului.
Afirmatia din Geneza 1,16 potrivit careia Creatorul “a facut cei doi mari luminatori” in ziua a patra poate fi tradusa si astfel: “Dumnezeu facuse cei doi mari luminatori.” Gramatica limbii ebraice permite o astfel de traducere, ceea ce ar intari ideea ca sistemul solar exista deja in ziua a patra, fiind creat inca din prima zi. In ziua a patra, Creatorul doar a stabilit functiile soarelui, lunii si stelelor.
Cele doua interpretari merita atentia noastra si ele pot fi chiar combinate, ele putand fi complementare. Este posibil ca sistemul solar sa fi fost creat inca din prima zi a Creatiei, insa pana cand soarele si-a capatat functia sa in ziua a patra, lumina a provenit dintr-o alta sursa, cel mai probabil din Dumnezeu Insusi, Izvorul luminii fizice si spirituale. Din ziua a patra insa, soarele si-a preluat rolul de luminator al zilei, devenind un reper important in masurarea timpului.
Lori Balogh

luni, 20 martie 2017

Europa şi conştiinţa creştină azi

M-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.
Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă re­pe­re fundamentale ale socie­tă­ţii europene?
E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguita­tea termenului „va­loare“. Con­tea­ză mult perspectiva cultu­ral-geografică a termenului. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Orientul - emisfere lu­ate strict în sens geografic -, va­lorile Occidentului sunt inco­men­surabile, pentru că au drept matrice de formare creş­ti­­nismul. Noica avea să decre­te­ze. „Cultura europeană s-a năs­cut în 325, la Niceea“, când Bi­serica statorniceşte adevărul dog­matic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dum­nezeu-Om. Deci, o cultură a pe­ri­horezei între dumnezeiesc şi o­menesc, între necreat şi creat. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Estul european - din păcate, şi acesta îşi pierde se­va creştină -, atunci valorile Oc­cidentului de astăzi simt că sub­minează şi boicotează valo­ri­­le Occidentului de ieri. Prin ur­mare, nu mai pot vorbi de va­lori, ci de realităţi care detro­nea­ză valorile. Pentru noi, creş­­tinii, valorile decurg din via­ţa în Dumnezeu, din Dum­nezeu şi implicit din Evan­ghe­lie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.
Fizionomia Occidentului vă­zut dinspre Estul Europei pare u­na marcată în mod profund de ră­nile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit fa­ţă de viaţa liturgică a Bi­se­ri­cii, ca separaţie şi instaurare a u­nei dihotomii între necreat şi cre­at. Am în vedere sutele de bi­serici care sunt goale şi a că­ror destinaţie este cu totul alta de­cât spaţiu de trăire a cre­din­ţei. Oricine poate vedea biserici tran­sformate în pub-uri, clu­buri de noapte sau restaurante. Toa­tă această realitate a avut drept premisă separaţia sau di­ho­­tomia dintre necreat şi creat, din­tre lumea credinţei şi lumea ne­gării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: mo­­dernitatea, a cărei predică cen­­trală este exilarea lui Dum­nezeu şi instaurarea omului în lo­cul Lui - „Într-adevăr, uma­ni­ta­­tea de astăzi pare a nu mai fi de­cât o enormă gură care pro­nun­ţă, cu emfază şi la nes­fâr­şit, numele omului“ (Piere Ma­n­nent) -, fapt care a dus la e­re­zia antropocentrismului, ca ram­­pă de lansare a „valorilor“ oc­ci­den­ta­le de astăzi: multicul­tu­­ralism, care este preocupat de identita­tea de grup, adică de mi­norităţi (sexuale, etnice, cul­tu­­rale etc.), nu de persoană, de sub­minarea şi anihilarea tra­di­ţiei, a rădă­cinilor („când este ge­­­loasă pe tradiţie, şi îşi pune ge­lozia în aplicare, modernita­tea se transformă repede în coş­mar“ -  H.-R. Patapievici) şi tri­­vializarea, ignorarea preme­di­­tată a structurii creştine a Europei.
Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine a­le acestuia. Mărturie stau pâ­nă acum miile de biserici impo­zan­te din marile oraşe ale Eu­ro­pei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi peri­fe­­rice ale cetăţii, ci inima aces­te­­ia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul fran­cez, care a pus în locul lui Dum­nezeu raţiunea, idolatri­zân­d-o. Aş da dovadă de ipo­cri­zie spunând că Occidentul în­seam­nă doar întuneric şi demo­ni­­zare. Nu agreez un asemenea dis­curs. Occidentul poate să în­sem­ne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria desco­pe­ri­rii unei biblioteci impresionan­te, bucuria unei ediţii exempla­re a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bu­curia unui trai mai decent din punct de vedere material, bu­curia întâlnirii unei persoa­ne, care ştie nu doar să bom­bă­ne, ci şi să se mulţumească cu ce­ea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spi­ritual, ai şansa să măr­tu­ri­seşti credinţa ortodoxă aido­ma pri­milor creştini, care îşi trăiau cre­dinţa într-un context total de­favorabil. În primele veacuri creş­tine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ide­ologică şi desfigurează con­şti­inţa. Prin urmare, aş vrea ca va­lorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valo­ri­le Occidentului de astăzi şi a­co­lo unde se constată că este me­tastază să fie aplicat trata­men­tul chimioterapiei trăirii evan­ghelice, a sfinţeniei.
Neagu Djuvara mărturisea în­tr-un interviu că dacă se va produce islamizarea Ves­tu­lui, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispă­rea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?
Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem con­ştienţi de această isla­mi­za­re a Europei, începând cu Fran­ţa. Statisticile spun că în sudul Fran­ţei sunt mai multe mos­chei decât biserici. Într-un articol recent scris despre proble­ma­­tica islamizării Europei am gă­sit un text absolut profetic, ros­tit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boume­dienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când mi­li­­oane de oameni vor părăsi e­mis­fera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuce­ri­tori. Arma lor vor fi copiii. U­te­rul femeilor noastre este ar­ma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.
Cu toate acestea, eu nu aş fi ex­trem de siderat în faţa isla­mi­zării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de ca­re dăm dovadă atunci când creş­tinii sunt persecutaţi. Pen­tru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în pa­ra­lel două masacre recente, din­tre care unul amplu media­ti­­zat, iar celălalt abia observat. Pri­mul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi euro­peni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abomina­bi­lul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei sa­ti­rice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi ab­solută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot ma­pa­­mondul, printre care chiar şi mu­sulmani, a adoptat hashta­gul „je suis Charlie“ pe toate re­ţe­­lele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpre­tă­ri­le care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris de­vo­a­­lează inconsistenţa şi ipocrizia i­dolului ideologic al vremurilor noas­tre, care poartă numele de mul­ticulturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea poli­ti­­că“, înţeleasă ca dictatură a mi­norităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Char­lie“, aş aduce în atenţie ma­­sacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroris­tă „Statul Islamic“, din 14 fe­bru­­arie 2014. Oare de ce nu a e­xis­tat acelaşi val de solidaritate mon­dială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit con­ştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în nu­mele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele fap­tului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi va­loa­­rea martirajului creştin, eu­ro­­peanul va alege, cu ochii în­chişi, să fie solidar cu prima. Mar­tirajul lor nu a a fost în sta­re să declanşeze printre cei ca­re împărtăşesc aceeaşi credinţă creş­tină nici un viral mediatic de felul „je suis...“, care să fie ex­presia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.
Cum se manifestă conştiinţa creş­tină, câtă a mai ră­mas ea în Europa? Am văzut des­făşurându-se marşuri pen­­tru viaţă, împotriva a­vor­­tului şi eutanasiei, la Pa­ris, precum şi conferinţe pe teme creştine.
În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă a­­nemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâ­ta vreme cât nu am perspectiva în­tregului dispozitiv a ceea ce în­seamnă conştiinţa creştină a Eu­ropei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema fa­mi­­liei, aşa cum este ea perce­pu­tă în ţesătură ideatică a uma­nis­­mului european secular con­tem­­poran. Familia nu mai este fa­milie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a fa­mi­liei aşa cum o înţelegem noi, creş­tinii. În orice discurs e ne­voie să adjectivăm că noi ne re­fe­rim la familia tradiţională, băr­bat şi femeie, pentru a se şti e­xact de care parte a baricadei sun­tem. Pentru că se poate vor­bi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste ten­dinţe îşi propun, cu obsti­na­ţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul es­te foarte clar: vrei să distrugi cre­dinţa unui neam, a unui po­por, e nevoie doar să destabili­zezi, să desfigurezi conceptul de fa­milie. Dez­goleşte-o de ori­ce sem­nificaţie creştină, evan­ghe­li­că, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de ca­tas­­trofal? Pen­tru că prin familie se transmite totul: valorile e­­ducaţiei, va­lo­rile creştine, cre­din­ţa şi dra­gos­tea de neam. Ea es­te matca un­de se plămădeşte fer­mentul a­sumării acestor va­lori.
Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale ni­hi­­lismului, şi anume libera­lism, realism, naturalism şi vi­talism. Unde credeţi că ne a­flăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?
Cred că toate sunt prinse u­na de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină po­li­ti­că, ci ca atitudine etică, pe ca­re aş numi-o libertinaj, adică o pse­udolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, as­ta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa in­ti­­mă, nici viaţa privată sau pu­bli­că a persoanei nu mai este do­minată de responsabilitate ci­­vică, morală sau du­hov­ni­ceas­că. În momentul în care es­te detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chi­pul lui Dumnezeu din noi, în mo­mentul în care nu reuşeşte a­ceastă libertate să afirme ce­ea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de liber­ta­­te, ci de sclavie. Părintele Stă­niloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a li­ber­tăţii este responsabilitatea. A­cesta este marele cancer al so­cie­­tăţii în care trăim. Cuvintele Sfân­tului Apostol Petru au o ac­tualitate teribilă: Nu folosiţi „li­bertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Ori­un­de ai încerca să aplici aceste ver­set, puterea lui du­hov­ni­ceas­că o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în nu­mele libertăţii? Nişte păcate, ni­ş­te ideologii care vor să desfi­in­­ţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în nu­mele „libertăţii de conşti­in­ţă“.
Poate că e deranjant să tot fa­cem recurs la următoarea lo­gi­că duhovnicească: dacă Îl e­va­cuezi pe Dumnezeu din uni­ver­­sul tău, în mod automat te tre­zeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pen­tru că singurul care îl poate pu­ne în valoare pe om este Hris­tos. Dacă vreau să văd chipul a­devărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât nu­mai la Hristos. El mi-a des­co­perit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte a­ceas­tă sinergie, această periho­re­ză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne con­vi­­ne, şi dacă nu ne convine. Nu­mai în modul acesta, cum a tră­it Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o via­ţă omenească racordată, pe­ne­trată, armonizată, transfigu­ra­­tă de cea dumnezeiască, pu­tem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chi­pul lui Dumnezeu.
Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iuda­i­ce din Occident li se pune e­ti­cheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra me­sa­jului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creş­tină sau de o morală per­misivă homosexualităţii?
Da. Peste tot întâlnim aşa ce­va. Asta este lumea în care tră­im. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, tre­bu­ie să fii foarte delicat în a-ţi ex­prima un punct de vedere vi­za­vi de conceptul de familie, pen­tru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor te­o­ria genului. Calapodul lor ide­o­­logic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscrimi­na­­toriu, le este formatat cu mul­tă atenţie. E un amalgam ciu­dat. Conform gândirii secu­la­­re, atunci când se pune pro­ble­­ma să afirmi valoarea creş­ti­nă a familiei, eşti acuzat de gân­­dire retrogradă şi, desigur, non­­progresistă. Când minori­ta­­rii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de pro­­blemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar pu­tea să-i lezeze pe majo­ri­­tari.
Este un trend postmodern fap­tul de „a îndumnezei“ tot ce­ea ce ţine de grupul minoritari­lor. Observaţi că majoritatea es­te cea care trebuie să se su­pu­nă unei terori psihologice, ide­­ologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profeso­ru­lui de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a re­uşit, prin decizia excepţiei de ne­constituţionalitate a Curţii Con­stituţionale, să impună ma­joritarilor obligaţia de a-şi ce­re voie dacă vor să facă reli­gie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, de­şi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune pro­ble­­ma că prin redactarea ce­re­rii de a participa la ora de reli­gie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „liberta­tea de conştiinţă“, amuleta u­ma­niştilor seculari din Ro­mâ­nia. Sau că sunt discri­minaţi în fa­ţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discri­mi­narea a fost îm­părţită şi este va­labilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să de­fileze în cetate, realitate sur­prin­­să de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara l­o­cu­in­ţ­ei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instau­ra­­rea unei dictaturi ideologice fă­ră limite a minoritarilor asu­pra majoritarilor, indife­rent de spec­tru (politic, etnic, cultural, re­ligios, etic sau se­xual). Exis­tă o agresivitate vădită în a sus­ţi­n­e drepturile minorităţii cu ten­din­ţa clară de a anihila re­­fe­rin­ţe­le şi valorile majori­tă­ţii.

joi, 16 martie 2017

ȘTIINȚA ȘI CREDINȚA. PARTEA A II-A

Ştiinţa şi Credinţa, Credinţa şi Ştiinţa

Partea II

Eram încă în seminarul teologic pregătindu-mă să devin pastor, când am dat peste un verset care mi-a stârnit curiozitatea dar mi-a provocat şi responsabilitatea. Maleahi 2:7 Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătura, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Era vorba de mine, fiindcă eu mă pregăteam să devin un slujitor vocaţional! Şi am rămas surprins fiindcă dincolo de îndemnurile păzirii Cuvântului lui Dumnezeu, iată un verset care are de-a face cu ştiinţa, cunoştinţa acumulată din cercetare, şi responsabilitatea mea ca pastor/preot de a o păzi! Ba mai mult, aşteptarea din partea Domnului, de a da învăţătură, care evident trebuie să fie corectă şi bine fundamentată, oarecum corelată cu ştiinţa de care se pomeneşte în acelaşi verset. Despre frământarea stârnită în mine de acest verset aş dori să vă scriu astăzi aici.
Pe de o parte, vreau să liniştesc anumite spirite care atunci când văd râvna mea pentru ştiinţa trag frâna de mână. Este evident că nu poţi păzi orice fel de “ştiinţă,” fiindcă nu toate rezultatele ştiinţei sunt concrete şi corecte, şi nu toate sunt susţinute şi din punct de vedere spiritual. Spre exemplu, evoluţia, deşi este atât de răspândită în lume, este doar o teorie, o ipoteză care nu este dovedită concret, datorită multor linkuri lipsa şi a inconsecvenţei argumentelor ei, şi în plus contradicţiei clare cu învăţătura Scripturii, care susţine creaţionismul, nu evoluţionismul. Tot aici intră şi teoriile devenite propagandă, a mişcării homosexuale, care pledează pe ceea ce anumiţi geneticieni ar susţine (deşi studiile sunt foarte controversate şi inconclusive) că ar exista anumite gene care ar produce aceste deviaţii sexuale în anumiţi oameni. Homosexualitatea fiind păcat, este clar că Dumnezeu, Creatorul nu a intenţionat-o şi n-ar fi creat aceste gene. Discuţia e mai complexă, dar pentru acum, ceea ce vreau să scot în evidenţă sunt, contradicţiile care într-adevăr există între anumite concluzii ale ştiinţei şi credinţa creştină, bazată pe adevărul Scripturii. De aceea, credincioşii ar trebui să fie precauţi dar … (atenţie!) să nu respingă ştiinţa în întregime din cauza unor astfel de teorii care contrazic vădit Scriptura. Eu cred că există atâtea alte motive pentru care creştinul, ar trebui să fie deschis şi să beneficieze de ceea ce ştiinţa descoperă şi pune la îndemâna omenirii.
Dacă stai şi te gândeşti, vorba lui Einstein este adevărată. Fără credinţă, ştiinţa este şchioapă, iar fără ştiinţă, credinţa este oarbă. De ce este oarbă? Fiindcă un creştin, pentru a interpreta corect Biblia are nevoie şi de hermeneutică, ştiinţa de interpretare a textelor literare, care te învaţă anumite principii universal acceptate şi în lumea seculară, cum să o studiezi din punct de vedere literal, alegoric, istorico-social, gramaticale, etimologic, etc. Orice iubitor al Scripturii, mai ales propovăduitor sau învăţător al Scripturii nu are cum să le nege sau ignore, fiindcă fără de ele risca să ajungă la interpretări şi concluzii aberante din Scripturi. Şi nu vreau să neg rolul Duhului Sfânt în interpretarea Scripturii, dar cred că acelaşi Duh Sfânt care a dat omului de ştiinţă descoperiri pentru a cunoaşte Universul, a dat şi omului literat aceste unelte pentru a putea interpreta corect texte, chiar şi pe cele ale Scripturii. Da, este adevărat, ca pentru a interpretă corect este nevoie şi de o înţelepciune duhovnicească pentru a înţelege pe deplin, dar şi aceea tot Duhul Sfânt o da. Fără hermeneutica, credinţa poate fi afectată la greu şi poate duce la dezastre, aşa cum, cei care cunoaşteţi istoria bisericii aţi putut constata – majoritatea ereticilor ajungând acolo, din cauza lipsei educaţiei teologice sau hermeneutice. De aceea Dumnezeu a ales oameni speciali pe care i-a pregătit – interesant – în cele mai înalte şcoli seculare de atunci, ca după aceea să îi folosească cu putere în lucrarea Lui. Moise, omul cheie al Vechiului Testament, a scris într-o anumită perioadă de timp, unei anumite culturi (evreii) şi cu un anumit nivel de civilizaţie, după ce el însuşi a fost educat în cele mai înalte şcoli, în cea mai dezvoltată societate de atunci, la curtea lui Faraon, în Egipt. Daniel a scris într-o altă epocă şi într-un alt context (babilonean), fiind şi el socotit între cei mai înţelepţi şi educaţi oameni ai vremii lui, dar educat şi el în cea mai dezvoltată civilizaţie a acelor vremi (Babilon). Apostolul Pavel a scris jumătate din Noul Testament, adresându-se unor mentalităţi total diferite din culturi total diferite (iudei, romani, greci), fiind el însuşi foarte educat – ucenicul celui mai reputat rabin al vremii lui (Gamaliel) şi provenind din Tars, oraş renumit datorită universităţii de acolo, unde se presupune că el ar fi studiat. De aceea, credinciosul nu trebuie să se ferească de ştiinţă, din contră, să ceară înţelepciune şi discernământ, pentru a putea selecta adevărul de minciună şi a putea folosi uneltele şi cunoştinţele ştiinţifice pentru Gloria lui Dumnezeu.
Apoi, credinciosul poate folosi ştiinţa în a-şi întări credinţa sau chiar expune credinţa. Când Dumnezeu a ales să se descopere omului, El nu a făcut-o doar prin revelaţia specifică, prin Scripturi sau persoana Domnului Isus, ci şi prin revelaţia generală, prin natură, dând capacitatea omului să observe, să cugete la designul perfect al Universului şi să-şi dea seama de existenţa Creatorului. De aceea, credinciosul poate folosi ştiinţa, ca un mijloc apologetic/evanghelistic în a deschide ochii înspre credinţă, celor care dintr-un spirit empiric, nu vor să creadă până ce nu văd. Sunt destule argumente ştiinţifice care te pot ajuta să vezi, şi să crezi. Spre exemplu, cei care iubesc fizica, există o carte scrisă de unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă actuali Martin Rees din Cambridge, intitulata „Doar şase numere”, în care el descrie cele şase constante din fizică, care dacă ar fi avut valori doar un pic diferite, viaţa, noi nu am fi putut exista. Spre exemplu, constanta epsilon, care reprezintă proporţia din masa unui nucleu de hidrogen convertită în energie atunci când fuzionează, şi valoarea este 0,7%. Dacă ar fi fost 0,6%, fuziunea nucleară nu ar fi fost posibilă, protonul nu s-ar mai fi putut lega de neutron şi Universul ar fi conţinut numai hidrogen, nepermiţând viaţa. Dacă ar fi fost de 0,8% fuziunea ar fi fost prea rapidă şi hidrogenul s-ar fi consumat şi viaţa nu ar fi putut exista. Tot aşa, Constanta Omega, care reprezintă raportul dintre densitatea materiei din Univers şi de densitatea teoretică critică, ce ar iniţia implozia Universului sub acţiunea gravitaţiei. Dacă ar fi fost mai mare, Universul ar fi colapsat deja, dacă ar fi fost mai mic, expansiunea ar fi fost prea rapidă şi galaxiile şi stelele nu s-ar fi putut forma. Exact la fel, toate celelalte 4 constante N, Lambda, Q sau D, dacă ar fi variat cu un singur procent vreodată, Universul nostru ar fi colapsat, explodat, paralizat, şi viaţa nu ar fi putut continua, sau exista. Astea ne dau de gândit – cine le-a calibrat atât de fin încât să susţină întreg Universul, fără a oscila deloc în timp? Şi este doar un exemplu din multiplele pe care oamenii de ştiinţă le pot vedea şi cugeta – nu doar la legi ci şi la Legiuitor, Cel care le-a creat. Nu la întâmplare unii dintre cei mai de seamă ateişti ai lumii, încep să îşi schimbe credinţa, fiindcă tot credinţa e, de la negarea lui Dumnezeu, a unui Creator la acceptarea Lui. Anthony Flew, este unul dintre ei şi mărturia lui a fost tradusă şi în limba romană şi apărută sub forma unei cărţi, Există Dumnezeu. Credinciosul deci poate lua din ştiinţă ceea ce este bun şi poate chiar folosi materialul ştiinţific în apologetică, în evanghelizare.
Şi nu în ultimul rând, este important de reţinut, Scriptura nu trebuie privită ca o carte de ştiinţă. Scriptura este o carte al cărei scop este să-l apropie pe om de Dumnezeu. În ea se găsesc răspunsuri la problemele spirituale ale omenirii, dar nu neapărat răspunsuri la problemele şi dilemele ştiinţifice ale omenirii. Scopul Bibliei este clar enunţat în 2Tim3:16 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos (pentru ce) să înveţe, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, (cu ce scop – fiţi atenţi) ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit ci cu totul destoinic.” Scopul Scripturii este desăvârşirea spirituală a omului, şi nu explicarea fenomenelor naturale, ştiinţifice sau tehnologice. De aceea, atenţie, la cum priviţi şi judecaţi Scriptura. Mulţi, i-au Biblia în mînă şi o judecă în funcţie de standardele ştiinţei şi descoperirilor actuale şi reacţionează spunând – Scriptura nu poate fi adevărată pentru că ea nu-mi vorbeşte despre clonare sau fizica cuantică. Cineva a venit la mine şi m-a rugat să-i dau dovezi despre originea rasei negroide. De ce? Pentru că un vecin de bloc nu vrea să creadă adevărul Scripturii până ce nu găseşte în ea originea rasei negroide! Dragul meu creştin, în Scriptură sunt date ştiinţifice dar, repet, Scriptura nu este o carte de ştiinţă. Scopul ei este altul. Nu în contradicţie cu ştiinţa, ci mai degrabă paralel cu ea atâta timp cât prin aceasta, prin cunoştinţele sau datele ştiinţifice prezentate aici, omul se apropie de Dumnezeu. De aceea şi limbajul Scripturii este unul simplu, nu arhaic, dar nici ultrasofisticat, ci acomodat omului, epocii în care a fost scrisă. De ce? Tocmai pentru a vorbi oamenilor cât mai clar ca aceştia să poată înţelege mesajul ei.
Dacă eşti credincios – nu-ţi fie frică de ştiinţă. Din contră, studiază, caută, roagă-te ca Domnul să te folosească şi în domeniul ştiinţific, fiindcă biserica are nevoie de oameni ca tine, şi ei, cercetătorii au nevoie de mărturii vii, a unor oameni ca ei, dar care dincolo de ştiinţă au şi credinţă. Mulţi credincioşi intimidaţi sau cu prejudecăţi au evitat interacţiunea cu ştiinţa, şi au pierdut, fie o carieră binecuvântată prin care puteau fi o mărturie, fie o oportunitate de a lărgi Împărăţia lui Dumnezeu, folosind exact descoperirile ştiinţifice ca argumente înspre apropierea omului de Dumnezeu. Eu personal, după ce mi-am predat viaţa în mâna Domnului, am vrut să urmez facultatea de la biochimie în Cluj, tocmai pentru a mă pregăti să apăr credinţa mai eficient. Este evident că Domnul a avut alte planuri cu mine, dar deschiderea mea înspre ştiinţă şi cultură a rămas aceiaşi, fiindcă văd cât de mult mă ajută personal în lucrare dar şi în propovăduirea Evangheliei şi câştigarea oamenilor pentru Hristos. Aşa că, dacă ai înclinaţii înspre fizică, chimie, sau orice altă ştiinţă, întăreşte-ţi credinţa şi abordează ştiinţa, studiind şi Cuvântul şi manualele de cercetare, crescând şi spiritual şi intelectual înspre Gloria Lui!
Cristian Barbosu

miercuri, 15 martie 2017

ȘTIINȚA ȘI CREDINȚA - CRISTIAN BARBOSU (1)


Mă bucur de punctul în care s-a ajuns în ce privește ȘTIINȚA  și de faptul că astăzi, tot mai mulți oameni de știință recunosc  și demonstrează științific lucrurile despre care Credința vorbește de mii de ani.
De fapt, DUMNEZEU, care este SUVERAN,  a  lăsat pe această planetă Pământ și pe omul de Știință și pe cel Credincios, care de multe ori pare, poate, puțin mai ignorat în ceea ce privește ȘTIINȚA și invers. Și totuși în zilele noastre, tot mai des, se pot găsi aceste două atribute dumnezeiești și împreună într-o singură persoană.
Cred că este o mare realizare, punctul comun la care s-a ajuns în ce privește ȘTIINȚA ȘI CREDINȚA.
Dar haideți împreună, să lecturăm ce are de spus Pastorul Cristian Barbosu despre acest subiect.
Multumesc mult Cristi, pentru materialul trimis. God Belss you and yours.
-mike olari-

Ştiinţa şi Credinţa, Credinţa şi Ştiinţa

Partea I

Crescând în Comunism şi fiind implicat în UTC, ţin minte cât de interesat eram de subiectul relaţiei dintre ştiinţă şi religie. Chiar dacă în acele vremuri, nu îl cunoşteam pe Dumnezeu, eram curios vizavi de aceste subiecte. Perspectiva comunistă era destul de clară. Nicolae Ceauşescu într-un eseu, intitulat Literatură şi Ateism, scria: „Persistenţa unor concepţii mistice, retrograde în gândirea unor oameni frânează afirmarea lor plenară în viaţa societăţii. Este un anacronism ca în epoca marilor cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a cunoaşterii, când poporul se afirmă ca un creator conştient al tuturor valorilor materiale şi spirituale, să existe oameni, chiar membri de partid, care mai cred în forţe supranaturale.” Pe de altă parte, după ce  l-am cunoscut pe Dumnezeu şi am ajuns implicat în slujire ca şi pastor, am fost mirat să simt în cercuri creştine, ba chiar şi între slujitori creştini, o reticenţă intenţionată înspre ştiinţă, literatură şi cercetare seculară. Şi asta iarăşi m-a dat peste cap, fiindcă găseam acelaşi fanatism şi paradigmă de gândire îngustă şi rigidă, ca şi în comunism, atâta doar că era la cealaltă extremă.
Studiind Scriptura însă mi-am dat seama că între ştiinţă şi religie, sau mai bine spus, între Biblie şi ştiinţă nu există adversitate, decât cu mici excepţii. De aceea am încercat să văd ce răspuns pot da acestei dileme, antiteze promovate în ambele tabere. Poate credinciosul să aibă deschidere înspre ştiinţă? Dar omul de ştiinţă înspre credinţă? În prima parte a acestui articol voi încerca să dau răspuns uneia din aceste provocări.
Cu ani în urmă am prins un eseu, scris de un gânditor român pe care-l apreciez, în care Patapievici scria: „una dintre cele mai ridicole inepţii ale moştenirii voltariene este teza necesarei adversităţi dintre religie şi ştiinţă.” Şi din acel moment mi s-a stârnit curiozitatea – există într-adevăr adversitate între religie şi ştiinţă? Şi m-am mirat mai apoi de ce am constatat. Studiind în şcoli, fizică, chimie, biologie, matematică, am reţinut numele unor oameni de ştiinţă a căror teoreme şi legi mi-au dat mare bătăi de cap, precum Kelvin şi Boyle (în chimie/fizică), John Napier (matematica), Isaac Newton (termodinamica), Kepler (astronomie), Louis Pasteour (biochimie), Mendel (genetică). Am descoperit mai apoi, că fiecare dintre aceştia au îmbinat cercetarea ştiinţifică cu credinţa lor în Dumnezeu, în ciuda afirmaţiilor voltariene. Robert Boyle spre exemplu, a văzut un acord perfect între filozofia experimentală şi religia creştină. Thomas Sprat, primul istoric al celei mai renumite organizaţii ştiinţifice de atunci, Royal Society din Londra, a îmbinat cercetarea ştiinţifică cu studiul Scripturii, astfel încât a devenit şi episcop anglican. Robert Hooke, fizician de renume, profesor de geometrie la Oxford, savant al lui Royal Society, alterna în notiţele sale probleme de fizică şi geometrie cu analize inductive din textele biblice. John Napier, inventatorul logaritmilor, şi-a făcut timp să redacteze comentarii pe Apocalipsa, pe care, le considera el, (atenţie), mai importante decât rezultatele sale matematice! Sir John Newton, probabil cel mai cunoscut savant contemporan cu Voltaire, cel ce a descoperit legea gravitaţiei, legile termodinamicii, contribuţii fără de egal în optică şi algebră, pe monumentul funerar ridicat deasupra mormântului său din Westminster stă scris: „Aici odihneşte acel interpret sârguincios, înţelept şi corect, iubitor al naturii şi a Sfintelor Scripturi, Sir Isaac Newton, care prin filozofia sa a afirmat şi dovedit măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar prin caracterul său a exprimat simplitatea evanghelică.”
Ceea ce este mai interesant sau poate de-a dreptul ciudat, e că mulţi dintre ei, au fost contemporani cu Voltaire, şi nu orice nume, ci savanţii pe umerii cărora s-a clădit ştiinţa modernă şi dezvoltarea tehnologică actuală. Ce-mi transmite mi-e lucrul ăsta? Îmi arata falsitatea afirmaţiilor voltariene care pretind, ca între Biblie şi ştiinţă există o necesară contradicţie. Ori Voltaire era ignorant de ce se întâmplă în jurul său ori rău voitor, reacţiile sale fiind probabil motivate de anumite experienţe negative pe care el însuşi le-o fi avut cu biserica de atunci, aşa cum des întâlneşti în vieţile celor mai mulţi atei. Adevărul este, că Cel care a rânduit legile fizicii, chimiei, legile biologice, mişcările astrelor, divizarea celulelor, multiplicarea ţesuturilor, Cel ce a dat de lucru savanţilor nu este Altul decât Cel ce a inspirat şi această carte, Cartea care te apropie de El şi Ţi-l face cunoscut – Sfânta Scriptură, care stă la baza creştinismului.
Studiind şi Biblia şi ştiinţa, ambele te vor smeri, revelându-ţi măreţia Creatorului, care stă în spatele lor. Spunea Blaise Pascal, inventatorul calculatorului şi altor legi în fizică şi matematică: „cu cât studiez natura, cu atât sunt mai uimit de măreţia Creatorului.” Şi acesta este adevărul. Eu personal, am fost cercetat de Dumnezeu pentru prima dată nu în vreo biserică sau ascultând vreo predică ci în natură, în Retezat, privind cerul înstelat, şi minunându-mă de măreţia Creaţiei Lui. Prin revelaţia generală Dumnezeu mi-a vorbit atât de clar! Am simţit ceea ce Albert Einstein, socotit a fi cel mai mare om de ştiinţă al secolului XX, a pus în cuvinte când a scris: „Religia consta în acea admiraţie umilă a spiritului infinit superior ce se revelează pe sine în puţinul pe care-l putem cunoaşte din realitate, folosindu-ne de raţiunea noastră slabă şi trecătoare.” Exact ceea ce însuşi Dumnezeu afirmă în Epistola către Romani 1:19-20 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.
Acelaşi Einstein, mai face o afirmaţie importanta spunând că “ştiinţă fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţa este oarbă.” Şi personal cred lucrul acesta. De ce? Voi încerca să-l argumentez în cele ce urmează dar şi în articolul următor.
De ce ştiinţa fără religie este şchioapă? Fiindcă, Biblia, deşi nu este o carte de ştiinţă, face afirmaţii ştiinţifice, care ajută ştiinţă. Secole la rândul omenirea a fost handicapată din acest punct de vedere, fiindcă mult timp, biserica, în loc să studieze Scripturile s-a axat pe tradiţie şi ritualuri, şi ignorând Scriptura, a trecut cu vederea adevăruri ştiinţifice pomenite în ea. Spre exemplu Chiril al Ierusalimului şi Diodor din Tars, liderii ai bisericii bizantine din sec IV dH, au scris şi proclamat ca pământul este plat, drept, neted, preluând teorii răspândite din antichitate de Thales sau Tacit, afirmaţii contrare Scripturii. Proorocul Isaia, scrie negru pe alb în cap.40:22: „El Dumnezeu şade deasupra cercului, sferei pământului.” O exegeză simplă a cuvântului din ebraică clarifica şi mai mult lucrurile. Cuvântul khug era folosit în a descrie sfericitate, rotunjime.
Tot aşa, până acum câteva sute de ani, se credea că pământul nu numai că ar fi plat dar că se şi sprijină pe ceva. Grecii antici au trăit convinşi fiind că puternicul Atlas, fratele lui Prometeu ţine pământul pe spatele său. Hinduiştii nu cu mulţi ani în urmă au renunţat la credinţa lor că pământul este susţinut de un elefant uriaş pe nume Maha-Pudma iar acel elefant de fapt stă pe o broască ţestoasă uriaşă numită, Chucwa. În Scriptură însă, în cartea Iov 26:7 e scris – „El Dumnezeu spânzura pământul pe nimic.”  Ce-mi spun mie aceste lucruri? Că Biblia nu contrazice ştiinţa, ci din contră, ştiinţa ar avea de învăţat dacă ar studia Scriptura.
Astfel, William Dempsky, un om cu două doctorate, în matematică şi în filozofie, studiind la MIT, Princeton, Univ. of Chicago, acum câţiva ani a căzut de la credinţă – din credinţă evoluţionistă, dându-şi seama ce greu este să-ţi menţii o asemenea credinţă care îţi aduce dovezi trunchiate, confuze, incomplete, şi mai ales manipulate înspre a forma o linie logică. Şi-a dat seama că toate ipotezele evoluţiei sunt incomplete, ba mai mult, că viaţa şi formele ei, nu au apărut ca urmare a hazardului şi accidentelor genetice, ci totul are un scop, un design bine definit, încadrat în legi fixe, clar delimitate, recunoscute de orice om de ştiinţă actual. Şi Dempsky a scris o carte, intitulată „Intelligent Design,” dezvoltând ceea ce ştiinţa azi afirmă în mod incontestabil, designul extraordinar, uimitor, inteligibil al tuturor mecanismelor vii. Un design inteligent, susţine Dempsky, creat de o fiinţă inteligentă.
Creştinismul, Scriptura nu ne limitează zborul empiric înspre cercetare şi ştiinţă. Creştinismul, Scriptura, este o punte de lansare în acea direcţie. În Coloseni 2:3 e scris, că în El, în Hristos, Dumnezeul întrupat, „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” Apropiindu-te de Dumnezeu, te apropii de Sursa cunoaşterii holistice, a cunoaşterii complete, a cunoaşterii adevărate, de Cel ce te poate ajuta să devii un om de ştiinţa mai bine echipat şi echilibrat, atât intelectual cât şi spiritual. De aceea cred că Biblia ajută ştiinţa şi de aceea omul de ştiinţă n-ar trebui să fie reticent, ci deschis înspre credinţă, înspre Cel care îi dă zilnic obiectul cercetării lui ştiinţifice.
Dacă Ştiinţa ar trebui să aibă deschidere înspre credinţă, oare credinţa, credinciosul, nu ar trebui să fie deschis înspre ştiinţă? Iată subiectul pe care-l vom trata în numărul viitor.
Cristian Barbosu