Live Radio

vineri, 15 februarie 2019

Păcatele sfinților – Lipsa îngăduinței

Păcatele sfinților - Lipsa îngăduinței

Cum scriam și zilele trecute, viața de copil al lui Dumnezeu e una de creștere, cine stagnează are probleme de sănătate spirituală. În contextul acestei creșteri suntem tentați la multe păcate. De departe cel mai periculos, perfid și greu de eliminat este mândria cu milioanele ei forme, dar mai apar și altele cum ar fi cel despre care vreau să scriu azi – lipsa îngăduinței.
Pornesc de la pasajul din scrisoarea către Romani care începe așa: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” E una din marile provocări ale sfinților și anume, confruntarea directă și aproape permanentă cu mizeria din care au ieșit iar tentația spre neîngăduință este foarte mare.
Neîngăduința poate veni din mândrie, teamă sau zădărnicie. Oricare din ele, tot aceleași afecte le are, sau aproximativ aceleași efecte, dăunătoare conceptului de unitate, altruism și frățietate. Nu ne-a chemat Dumnezeu la un fel de elitism în care cei mai evoluați spiritual sunt izolați și trecuți în clasa olimpicilor iar restul, săracii, să rămână în slăbiciunile lor acolo.
Cele trei surse de neîngăduință vin din dorința de a ne plăcea nouă înșine spune Romani 15. Așa este că e neplăcut să ai de a face cu frați care au consumat alcool? Sau cu unii care nu se spală? Sau cu unii care sunt superficiali? Sau cu unii care nu mai ies parcă din păcatul lor? Am vrea parcă să ne lase Dumnezeu în pace să ne trăim viața neprihănită noi de noi să nu ne mai murdărim cu ceva ce deja am depășit. Am vrea să ne păstrăm o „curăție” pe care am făurit-o prin înfrânarea față de anumite păcate. Parcă ne e și scârbă de anumite stări, ceea ce ne face să amestecăm omul cu păcatul lui și să avem adversitate sau măcar neîngăduință justificată.
Acum câteva zile m-a contactat un frate care mi-a luat mai bine de o oră să îmi zică ce păcat mare fac  pentru că folosesc cuvântul psihologie și cum această preocupare pentru consiliere e una lumească, diavolească chiar. Mai mult, mi-a trimis vreo zece videoclipuri cu diferiți vorbitori care susțineau asta. Am încercat să explic logic și politicos cum stă treaba dar… nu domnule că e rău și gata. Știți ce am făcut? Nu l-am îngăduit, m-am văzut depășit de insistențele sale și prețul să îi explic era prea mare așa că am preferat retragerea.  Asta m-a provocat să meditez la îngăduință. Care sunt limitele? Ce trebuie să îngăduim și ce nu? Până unde să îngăduim și de unde devine de neîngăduit?
Textul din Romani face referire la o categorie de oameni slabi în credință cu preferință de abordare a părerilor îndoielnice din categoria: ce e bine să mănânci și ce nu, cât să fie fusta, dacă e bună sau nu psihologia, dacă ținem o zi sau alta, câți copii să ai etc. Vă sunt cunoscuți oameni din categoria asta? Cei ce vă așteaptă la ieșire să vă întrebe după predică câți prunci aveți ca să afle de ai fost autorizat să predici?
Tentația de a „nu băga în seamă” oameni din categoria asta e mare, ca să nu mai zic de tentația de a îi mustra puțin și a le demonstra maturitatea. Dar Scriptura ne provoacă la îngăduință și e mare de tot provocarea. Te mâhnești când știi că poți avea preocupări mai benefice, mai spirituale decât acelea. De aici vine și dorința de retragere, pentru a evita oamenii care sunt superficiali, mai ales că astfel de persoane sunt deja convinse că ele știu bine, că dețin cea mai corectă poziție, că dețin toate informațiile din univers pe acea temă. Mâhnirea îți cuprinde inima, și dorința de retragere se mărește când știi că spiritual omul trebuia să fie la alt nivel sau că el e „slab” deși trebuia să fie tare de multă vreme cum zice Pavel „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși trebuință de cineva sa vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrana tare…”
Pentru mine anumite categorii de oameni reprezintă o mare provocare. Pentru unii am îngăduință, poate excesivă, dar pentru alții prea puțină și e mare provocarea. În același timp sunt conștient de imperfecțiunea mea și de faptul că și pe mine trebuie să mă îngăduie alții și de faptul că și eu am fost pe traseu mai jos decât acum și alții m-au îngăduit pe mine, sper să pot învăța de la cei ce au avut și au îngăduință cu mine. Nu aș spune că mândria stă la baza neîngăduinței mele, cât mâhnirea, tristețea că unii oameni aleg să rămână slabi. Față e cei care greșesc, găsesc o îngăduință mai mare, față de cei surprinși în scrisoarea către Galateni la 6:1.
Provocarea îngăduinței, deși e mare, e pentru prelucrarea caracterelor noastre, mai ales la capitolul răbdare și slăvirea lui Dumnezeu pentru ascultare și trăirea cristică, „Hristos nu și-a plăcut Lui însuși” dar și la zdrobirea mândriei care poate să apară și ar fi  tare neobișnuit să nu fie acolo.
Tu cum stai cu îngăduința? Este și pentru tine îngăduința o provocare?

joi, 14 februarie 2019

Existenţa lui Dumnezeu, demonstrată (şi) matematic!



Raţiunea (sau mai degrabă lipsa ei) celor mai mulţi agnostici şi atei când vine vorba despre demosntrarea existenţei lui Dumnezeu este următoarea: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu (cu atât mai puţin eu), prin urmare nu există!”. Întrebarea lor este: Poate cineva să demonstreze că există Dumnezeu? Răspunsul este: Da! Iată câteva dintre ele:


1. Argumentul cosmologic, face referire la faptul că fiecare lucru cunoscut din univers are o cauză, de aceea, logic ar fi că credem că universul însuşi are o cauză, iar cauza unui univers atât de mare trebuie să fie numai Dumnezeu. Ateii spun că Dumnezeu nu există şi, prin urmare, universul a apărut la întâmplare. Însă probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine. Probabilitatea ca ceva fizic să fi apărut din nimic, fără intervenţia cuiva din exterior este zero. Nu se cunoaşte nicio stare fizică, observabilă care să fi apărut din nimic. Ştiind lucrurile acestea, trebuie să admiţi că îţi trebuie mai multă credinţă să nu crezi în existenţa lui Dumnezeu decât să crezi. E mult mai simplu să crezi decât să nu crezi.


2. Argumentul teleologic, este, de fapt, o subcategorie a primului argument, şi se concentrează asupra ordinii şi armoniei din univers. Totul este atât de bine aranjat în univers încât doar o fiinţă infinit de inteligentă ar fi putut să facă lucrurile în felul acesta. În antichitate, David a spus: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1). Pur şi simplu, nu te poţi uita la frumuseţea şi complexitatea universului fără să te gândeşti la un Creator inteligent care să-l fi făcut. Când vezi o clădire frumoasă nu poţi să nu te gândeşti că nu a răsărit peste noapte acolo, ci un constructor inteligent a proiectat-o şi construit-o. Când te uiţi la un tablou nu poţi să nu te gândeşti că un maestru l-a pictat, şi nu a apărut la întâmplare. Când citeşti un poem te gândeşti la cel care l-a scris şi ştii că nu a putut să apară la întâmplare. Petre Ţuţea cred că a spus odată că dacă iei un milion de maimuţe şi le dai un milion de ani la dispoziţie nu vor putea scrie nici cea mai proastă piesă a lui Shakespeare. Nu te poţi uita la frumuseţea şi armonia pământului şi a întregului univers cu miile de miliarde de planete fără să te gândeşti la Creatorul lor.


3. Argumentul ontologic, face referire la necesitatea de a exista o fiinţă mai mare decât ceea ce nimeni nu-şi poate imagina. Suntem tentaţi ca oameni să comparăm lucrurile sau oamenii: care este cel mai cel dintre cei mai cei. Ducând un astfel de argument la maxim, trebuie să recunoşti că exită cineva mai mare decât orice altceva şi decât oricine altcineva. Este Dumnezeu.


4. Argumentul moral se bazează pe sentimentul pe care omul îl are despre bine şi rău şi argumentează că trebuie să existe un Dumnezeu care este sursa binelui şi cel care va pedepsi răul. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?


5. Argumentul Sfintei Scripturi. Dovada că Dumnezeu există este evident demonstrată în Sfânta Scriptură. Ea afirmă pe fiecare pagină a ei, explicit sau implicit, că Dumnezeu există, că El şi numai El este Creatorul universului şi susţinătorul lui. Că toate lucrurile sunt din El, prin El şi pentru El.


6. Isus Cristos, Dumnezeul întrupat, care a locuit printre noi, dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multechipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul… El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:1,3). Dumnezeu a coborât la noi în persoana lui Isus Cristos, a locuit printre noi şi apoi a murit pentru noi ca să ne poată răscumpăra din păcatele noastre. Lucrul remarcabil este că există dovezi istorice ale vieţii pământeşti a lui Isus.


7. Argumentul sentimentului religios prezent la toţi oamenii din toate culturile, derivat oarecum din cel de-al patrulea. De-a lungul istoriei, există dovezi că omul, oricât de primitiv ar fi fost, a crezut într-o fiinţă mai mare decât el, şi s-a închinat înaintea ei, pentru că în fiecrae om, aşa cum spune Solomon în Eclesiastul 3:11, Dumnezeu a pus gândul veşniciei, adică un sentiment religios de a se gândi dincolo de el, dincolo de viaţa aceasta. Acest sentiment te urmăreşte şi nu-ţi dă pace, pentru că Dumnezeu te caută. Filosoful Malcolm Muggeridge scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit.” C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine.”


8. Complexitatea universului interior. Aşa cum există un univers exterior de o complexitate inimaginabilă, care dovedeşte existenţa unui Creator înţelept, există şi un univers interior cel puţin la fel de complex, care dovedeşte amprenta unui Creator inteligent. Astăzi specialiştii în microbilogie susţin că trupul uman este mult mai complex decât universul exterior. Un profesor universitar de la Yale şi Sorbona, spunea că o singură celulă este mult mai complexă decât o galaxie. Şi doar creierul uman conţine peste 17 miliarde de astfel de celule. Creierul uman este, pur şi simplu, o adevărată maşinărie care procesează peste un milion de informaţii pe secundă, evaluându-le în acelaşi timp pe fiecare în parte. Posibiltatea ca una dintre acestea să fi apărut la întâmplare este zero. Şi atunci, nu poţi să nu te întrebi: Cine m-a creat în felul acesta? David spune în Psalmul 8: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ce este omul ca să Te gândeşti la El, şi Fiul Omului ca să-L bagi în seamă, L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, toate le-ai pus sub piciarele lui” (3-5), iar în Psalmul 139 spune: „Tu mi-ai întocmit răruncii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată” (13). Nu poţi să ignori asemenea dovezi. Încă o dată, îţi trebuie mai mult curaj şi credinţă să nu crezi, să ignori aceste dovezi, decât să crezi. E mult mai simplu să te laşi copleşit de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu şi să crezi în El.


9. Argumentul personal. Fiecare persoană care are o relaţie personală cu acest Dumnezeu Creator infinit în înţelepciune şi putere, experimentează în trăirea ei zilnică minunea transformării interioare. Deşi nu-L aude şi nu-L vede, ea ştie că El există pentru că Ăi simte prezenţa şi călăuzirea. În fine…
10. Argumentul demosntraţiei matematice. Până mai de curând nu s-a ştiut nimic despre acest argument şi chiar păra posibil, însă în anul 1940, unul dintre cei mai străluciţi matematicieni care au existat vreodată, Kurt Gödel (1906-1978), bun prieten şi colaborator al lui Albert Einstein, a reuşit să demonstreze matematic existenţa lui Dumnezeu, pornind în demersul său de la argumentul ontologic formulat de Anselm de Canterbury, care spune că Dumnezeu este Fiinţa Ultimă, mai mare decât orice se poate imagina în Univers.

Gödel a modificat puţin argumentul lui Anselm şi a folosit logica modală, care face distincţia între diferitele stadii ale supoziţiilor. Aceasta nu a fost descoperită, însă, decât după moartea Sa, mai precis în anul 1980. Formula este cea din imaguinea de mai jos: 
Deşi există atât de multe argumente ale existenţei lui Dumnezeu, niciunul dintre acestea nu pot să convingă, în adevăratul sens al cuvântului, pe nimeni dintre cei care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. La urma, urmei, trebuie să crezi că El există. Mi-a plăcut întotdeauna felul în care filozoful, matematicianul şi fizicianul francez Blaise Pascal punea problema: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în El, n-am pierdut nimic; dar dacă există şi n-am crezut în El, am pierdut totul”.


Sursa:https://gtgospel.wordpress.com/2011/06/03/existenta-lui-dumnezeu-demonstrata-si-matematic/

marți, 12 februarie 2019

Nebun pentru Cristos, dar nu idiot pentru oricine


 

Lucrând cu tinerii, aud adeseori despre provocările la care sunt supuşi în şcolile seculare şi realizez că nu este chiar uşor să fii creştin autentic într-o societate care te etichetează ca „nebun” dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa pe baza principiilor biblice. De fapt, din perspectiva lumii, este lipsit de cea mai elementară logică să vezi un tânăr care are posibilitatea să se descurce mai uşor într-o situaţie dificilă, făcând un mic compromis, şi alege să nu-l facă. 
Cine nu ar gândi aşa în astfel de situaţii? Gândiţi-vă cât de ciudat trebuie să fi sunat pentru urechea evreului din secolul întâi, care-L asculta pe Cristos vorbind despre uriaşa discrepanţa dintre  pseudo-valorile lumii şi valorile Împărăţiei Sale şi cât de ciudat sună pentru urechea omului super-sofisticat din postmodernism să audă astăzi învăţături precum:
– Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt (Mat. 5:39)
– Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mat 5:40)
– Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două (Mat. 5:41)
– Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine (Mat. 5:42)
– Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Mat. 5:44)


Pentru generaţia tânără, sfătuită prin orice mijloace posibile „să fie tare”, „să nu se lase călcată în picioare” , să „dea din coate” ca să răzbată în viaţă, învăţătura biblică sună a curată nebunie. Numai un nebun, spune lumea, ar proceda aşa cum zice Biblia, când ar avea posibilitatea să se descurce mult mai uşor în schimbul unor mici compromisuri.
– Cum să-ţi faci timp să slujeşti când toţi cei din jur îţi spun că trebuie „să calci pe capete” dacă vrei să ajungi mare?
– Cum să renunţi la drepturile tale când prietenii îţi spun că „eşti bleg dacă te laşi”?
Confruntat cu întrebări similare celor amintite mai sus, apostolul Pavel încadrează acest tip de gândire într-un adevărat sistem filozofic, pe care-l defineşte ca „nebunie pentru Cristos”. De exemplu, el spune: „… fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. 


Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 26-29). De asemenea, puţin mai târziu, încercând să-şi apere slujba de apostol, Pavel spune: „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. 

Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi, înţelepţi în Cristos! Noi, slabi, voi, tari! Voi, puşi în cinste, noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13).
Din perspectivă paulină, „nebunia pentru Cristos”, sau aşa cum spun verişorii noştri ortodocşi „întru Cristos”, presupune un act volitiv de renunţare la „înţelepciunea” lumii şi la pseudo-valorile ei. A lua o notă mai mică la un extemporal sau la un examen important pentru că nu ai copiat, în timp ce colegii tăi au luat o notă mai mare pentru că au copiat, înseamnă nebunie pentru Cristos. A aştepta să ajungi în funcţia dorită la serviciu prin muncă asiduă şi sacrificiu, fără şpagă, relaţii şi alte cele, în timp ce alţii se vor folosi de toate tertipurile posibile să ţi-o ia înainte, este nebunie pentru Cristos. 


A renunţa la o poziţie bună şi un salariu mare pentru că te-ai săturat de mediul infect din punct de vedere moral în care ai lucrat şi a merge să lucrezi în asistenţă socială, este nebunie pentru Cristos. Şi puteţi să continuaţi voi exemplele, poate unele inspirate din propriile experienţe.
Dar, mare grijă, a fi „nebun pentru Cristos”nu presupune să fii „idiot pentru oricine”. 


A fi „nebun pentru Cristos” înseamnă să ai principii şi valori sănătoase, a fi „idiot pentru oricine” înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă de creştin autentic pentru a fi acceptat de colegii tăi. Mai întâi te vor lăsa să crezi că vei deveni „unul de-al lor” dacă faci ce fac ei, iar apoi după ce te vei murdări, vor râde de tine. Şi, astfel, dintr-un „nebun pentru Cristos” vei devenit un „idiot pentru oricine”.


Pentru apostolul Pavel, „nebunia pentru Cristos” însemna pasiune pentru El şi pentru Evanghelie, puritate morală, integritate, un caracter sfânt şi, în cele din urmă, o mărturie frumoasă în mijlocul unei societăţi fără repere morale. Urmează-i exemplul şi chiar dacă unii vor spune că eşti nebun, crede-mă, este infinit mai bine să fii „nebun pentru Cristos” decât „idiot pentru oricine”.

Sursa: https://gtgospel.wordpress.com

luni, 11 februarie 2019

Păcatele sfinților – Dorința de a fi văzuți

Păcatele sfinților - Dorința de a fi văzuți

Zilele trecute am dat de o imagine a unui slujitor bisericesc îngenunchiat pe gheață, lângă o cascadă înghețată, citind dintr-o carte religioasă. Aparent o imagine care ar trebui să ne sensibilizeze și să ne vedem puțina credință și puțina disponibilitate spre a ne jertfi. În realitate, dacă vorbim de păcatele sfinților, e una din problemele oamenilor temători de Dumnezeu și anume, dorința de a fi văzuți sau slava deșartă.
Deși pare o fază de copil în credință, pe măsură ce crește spiritual, înainte de a se maturiza deplin persoana, dorința de a fi văzut se rafinează mai întâi și nu avem o garanție că va dispărea vreodată, poate doar prin excepție. Ea poate avea diferite forme, uneori greu de descoperit sau conștientizat. Cu acest păcat luptă mulți sfinți și le afectează mult viața. Până și oamenii retrași, chiar și la călugări care s-au angajat la o viață în izolare și singurătate apare păcatul acesta și îi face să devieze uneori de la hotărârile lor.
Îmi frământ mintea cu această chestiune dorind să aflu cât de păcătoasă e dorința de fi văzuți, până unde această dorință e una legitimă și când trece granița spre păcate. Uneori e ușor de identificat când e grav, dacă omul e lăudăros, dacă face tot ce poate pentru a sta „în frunte”, dacă trece de limitele bunului simț etc. Uneori însă nu e deloc ușor de stabilit când dorința de a fi văzut trece granița. Știu oameni care „au slujit o viață întreagă” dar constat că dorința de a fi văzuți a fost motorul principal nu cea de a sluji lui Dumnezeu sau semenilor.
Poate știți întâmplarea cu cel mai smerit om din biserică. O biserică împlinea 100 de ani de la inaugurare și s-au organizat serbări. Una din activitățile dedicate a fost să se dea anumite distincții pentru diferite activități așa că au primit trofee sau diplome mulți din biserică. Apoi ai constatat că pot da distincții tuturor membrilor, că fiecare face ceva. Problema era la un bătrân care chiar nu a fost văzut făcând nimic ci doar așezându-se smerit pe ultimele bănci așa că i-au dat i insignă cu „cel mai smerit frate din biserică”. Din acea duminică, fratele era primul la biserică, aștepta „cu pieptul în față și insigna la vedere” pe toți cei ce veneau să dea mâna cu fiecare.
Povestea nu știu dacă e reală 100% dar așa am informații, dar oricum ar fi, are „un sâmbure mare” de adevăr. În anumite circumstanțe, cu anumiți stimuli, suntem tentați să ne afișăm, ne dorim să fim văzuți. Dacă „în pruncia credinței” dorința de vizibilitate se numără în „amin-urile” primite la rugăciune sau poezie, în felicitările primite la final pentru diferite activități, pe parcurs trece la o formă de invidie când nu avem „cinstea” de a avea loc în program, apoi îi forme și mai rafinate când invizibilitatea creează tristețe în interiorul nostru, și aici deja numai noi mai putem vedea individual situația.
Adică  e o oarece evoluție de la atitudinea cărturarilor din vremea Mântuitorului la o atitudine mai mascată și mai bine împachetată. Este perfect dacă există evoluție, asta e bine de tot, înseamnă că acel creștin crește. E vai dacă ai „N” ani pe cale și tu încă ești precum cărturarii cărora le plăcea să li se facă plecăciuni, mă întreb dacă ai crescut „vreun dram”. Problema care mă frământă e cea a rafinării acestei dorințe, cum scriam la început. Cea de genul celei văzute la Moise, unul din cei mai smeriți oameni, când a pocnit stânca.
Tot mai cred că suntem tentați să ne arătăm mușchii credinței noastre celorlalți. Să ne arătăm puterile spirituale, să ne afirmăm frecvența de citire a bibliei, cea de rugăciune, zilele de post, suferința de care avem parte, modul în care ne-am pocăit, uneori ne lăudăm chiar și cu modul nostru de viață anterior convertirii dacă asta ne face vizibili. Observ o încercare de a fi vizibili chiar și prin retragere la unii, așa vor fi remarcați cu siguranță.
Oare câte rugăciuni sunt înălțate în biserică exclusiv pentru Dumnezeu, neținând cont de audiență? Oare câte poezii sunt rostite exclusiv pentru Dumnezeu ca laudă și închinare? Câte predici sunt rostite cu adevărat sub influența Duhului 100% nu pentru a ataca, căuta aprecieri, impresiona? Câte „veniri al biserică” sunt neafectate de dorința de a fi remarcați, apreciați, „băgați în seamă”?
Ioan Gură de Aur spunea „Deci ce este mai rău si mai ocărât decât aceia care fac bunătățile pentru vederea oamenilor? Când postesc, si își posomorăsc fetele lor si se roagă pe la drumuri; când suferă ostenelile, iar de plata se lipsesc.” Iar în Pateric: „A șaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deșarte. Patima aceasta este foarte felurită și foarte subțire, și nu o bagă de seamă ușor nici însuși cel ce pătimește de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaște pe potrivnicul său și îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul și prin rugăciune. Dar păcatul slavei deșarte având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare.”
Cu alte cuvinte, să trăim cu mare băgare de seamă și să nu ne avântăm ușor să declarăm că nu suntem cu păcat pentru că e riscant. Mai degrabă să cerem lumină Duhului Sfânt și strategie de a depista și de a ne pocăi ca să trăim cât mai liberi de păcatele sfinților.

sâmbătă, 9 februarie 2019

Păcatele sfinților – Mânia

Pacatele sfintilor – Mania

Una din abilitățile extraordinare ale sfinților este tocmai aceea de a găsi „suport biblic” pentru păcatele din viața lor și asta face ca păcatele lor să fie greu de dovedit de către cei ce îi înconjoară și chiar de către ei înșiși. Numai Duhul lui Dumnezeu folosindu-se de acel Cuvânt care „pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” poate realiza o confruntare eficientă pentru sfinți.
Mânia e unul din păcatele care dau mari bătăi de cap oamenilor care s-au născut din nou, care vor să trăiască după îndemnurile Duhului nu după ale firii. Mânia e acel păcat pe care îl descoperim abia după ce arde deja cu vâlvătăi, și care în primă instanță nici nu e păcat. Ne trezim cuprinși de mânie tocmai când ar trebui să fim cei mai echilibrați și calculați, când e necesară limpezime a minții pentru acțiune sau luare de decizii și asta ne afectează tare. Dacă nu e păcat să te mânii, adică să descoperi asta, este păcat să rămâi mânios, poate fi păcat să acționezi sau să decizi la mânie, pentru că acționezi nu călăuzit de Duhul Sfânt ci de fire.
Dacă datorită creșterii spirituale nu ne mai mâniem pentru toate fleacurile, cum ar fi: o înjurătură primită „cadou” de la cineva, un ciocan peste degete, o insultă, faptul că e închis la pâine tocmai când am ajuns noi sau faptul că e coadă la medicul de familie, descoperim că ne mâniem totuși pentru cauze mai „sfinte” cum ar fi, trăirea altora în păcat, o predică superficială ascultată, manipularea realizată de la amvoane, trăirea în păcat a celor ce pretind că au maturitate spirituală, acțiunile celor ce numesc răul bine și binele rău, legalizarea păcatelor etc.
Cunoaștem bine versetele „mâniați-vă si nu păcătuiți” și „M-apucă o mânie aprinsă la vederea celor răi, care părăsesc Legea Ta.” Și le folosim adesea pentru a motiva diferite acțiuni făcute la mânie sau diferite „șederi de lungă durată” în mânie unde ne trebuie și viză de flotant. Totuși ne cam scapă versete de forma „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuiește în sânul nebunilor” sau „Bine faci tu de te mânii?” care abordează aceeași problemă a mâniei dintr-un alt unghi cerând din partea noastră prudență, atenție, rezervă.
Exemple pot da foarte multe dar mă voi limita la situații foarte explicite. De exemplu, mânia creștinilor față de homosexuali care vă e foarte cunoscută. Aparent, e o mânie sfântă, e corect, e creștinește să urăști așa ceva, să te aprinzi de mânie „la vederea celor răi”, practic păcatul lor e comparabil ca oricare păcat al nostru și cum al lor necesită pocăință și al nostru necesită la fel.
Sau mânia față de frații ce „trăiesc în neorânduială” mânie care poate avea măcar două motivații. Motivația că sunt „pe cale” de multă vreme și nu evoluează deci nu sunt o mărturie bună pentru răspândirea evangheliei. Sau componenta mai firească: cum domnule, eu trăiesc neprihănit și am aceeași răsplătire și cinste cu unul care totuși își permite să trăiască așa firesc, eu trăiesc o viață austeră iar ei sunt firești și? Care e deosebirea? E mânia fratelui mai mare din pilda fiului risipitor. Vă e cunoscută?
Nu știu ce vă mânie pe voi dar sigur aveți o „listucă” ca a mea cu unele pentru care vă simțiți îndreptățiți să vă mâniați. Pe mine de exemplu mă mânie creștinii șmecheri, cei nesimțiți, cei care se afișează sfinți deși e știut că trăiesc în păcat, liderii religioși care curvesc cu sistemele lumii, profitorii creștini și manipulatorii. Poate zice cineva că mânia mea nu e îndreptățită, numai încercați și să vedeți ce mă mânii și pe voi. 😊
Oare ce face mânia din mine și din tine? Oare nu cumva aduce acea nebunie în viața noastră de care scrie Solomon în versetul citat mai sus? Oare nu cumva apune soarele peste mânia asta, oricât de sfântă pare și mă face să acționez pe baza ei? Oare nu cumva îmi schimb comportamentul și atitudinea față de anumite persoane datorită mâniei mele? Oare nu mă tentează să mă retrag din cauza mâniei cum scriam dățile trecute? Oare nu mă blochez în această mânie și refuz să mai judec logic, să ascult și alte opinii, să iert?
Ba da, de multe ori se întâmplă așa. Iona e confruntat de Dumnezeu cu o întrebare simplă, pe care o avem și noi azi în fața ochilor. Și să nu uităm că Iona era un om al lui Dumnezeu. Întrebarea era: Bine faci tu că te mânii? Da, tu sfântule, tu sfânto, ca urmare a mâniei tale faci bine sau rău altora? Îți faci bine sau rău ție? Nu dau exemplul lui Cain că poate nu se potrivește cu „nivelul” tău dar… pe al lui Iona îl pot oferi? Poate pe al lui Moise care sfarmă tablele legii și de multe ori ne trezim motivându-ne acțiunile prin comparație cu el. Aaa… ca sa nu mai spun că adesea ne credem „Isuși ” și ne plimbăm cu biciul în mână printre semeni trosnind în dreapta și în stânga fiind „polițiștii bisericii”, bine că unii frați sunt mai mari așa de statură și ne cam temem de ei.
După cum vedeți aceste meditări nu sunt neapărat în categoria „faceți așa” ci mai degrabă sunt frământări personale la care nu am un răspuns sau o sugestie dorind mai degrabă să las Duhul Sfânt din fiecare din noi să ne lucreze.
Cât de sfântă e mânia sfântă? Cât de sfinți mai suntem acționând zile sau ani de zile în mânie? Cu ce suntem mai buni decât cei care ne mânie dacă noi rămânem în mânie?
Editare după discuția cu un prieten: Deși cred că se subânțelege, vin cu precizarea că mânia ca emoție nu este păcătoasă, e o izbucnire normală la anumiți stimuli. Mai mult, e și sănătoasă. Problema la care fac referire este aspectul de a rămâne mânios, alegerea pe care adesea o motivăm cu Biblia, de a acționa pe baza acelei mânii făcând rău semenilor sau nouă. E firesc și normal să ne mâniem, dar nu e normal să rămânem mânioși, de fapt nici nu știu dacă e tot mânie cât dorință de a face rău, de a ne răzbuna pasiv sau activ.

vineri, 8 februarie 2019

Păcatele sfinților – Retragerea II


 Pacatele sfintilor – Retragerea II

Continuând să meditez la păcatul retragerii, descopăr tot mai multe din cotloanele acestuia, din tipologia sa și mai ales prezența și efectele sale la mine. Acesta devine un avantaj, întrucât pot face o oarece analiză unui fenomen greu de analizat, analiza va fi subiectivă dar cu siguranță mulți vor găsi elemente comune.
Omul care se retrage, nu face un păcat din start. E nevoie adeseori de retragere în solitudine. Știu că e un fel de blasfemie pentru unii să te retragi „din biserică” fiind considerat că „părăsești adunarea cum au unii obiceiul” dar nu sunt de aceeași părere și nici nu mă apuc acum la motivații pe tema asta, poate altă dată. Atenție, nu vorbesc de chef, nu am duminica asta chef să mă duc, deci vor găsi ei pe cineva să mă înlocuiască, vorbesc de retragere gândită și planificată.
Așadar, chiar dacă inițial dorința era de a regăsi pacea sufletească, de a mă stabiliza emoțional și spiritual, de a îmi încărca bateriile, la un moment dat se realizează, cu toate acestea nu mai sunt dispus să părăsesc acel confort, acea stare de calm de sus de pe munte. Ucenicii erau dispuși să facă colibe acolo sus unde au avut acele experiențe extraordinare ale întâlnirii cu Dumnezeu. Care e punctul în care trebuie să cobor?
Mai este și varianta deloc bună a retragerii din ambiție, nervi, mânie, durere dar care nu înseamnă automat și creșterea părtășiei cu Dumnezeu deși motivația poate fi asta. Nu toți cei ce se retrag o o fac spre creștere, așezare și dezvoltare, sunt destui de mulți din păcate care fac din retragere răzbunare și este chiar e o mare problemă. Mai este și categoria celor ce își doresc în solitudinea lor apropierea de Dumnezeu, dar nu sunt destul de perseverenți și serioși, deci nu o obțin și aici e de discutat mult dar nu e timpul acum.
Revenind la păcatele sfinților, la retragere deocamdată, observ la mulți din cei ce îi cunosc o tristețe datorată superficialității semenilor, mai ales a celor ce sunt modele sau lideri pentru alți oameni. Tristețea asta îi face să rămână peste limite în retragerea lor, e unul din motive. Practic, apare o durere care e activată iar și iar când dau de oameni care măcar că își zic creștini, trăiesc fără limite în tot felul de păcate. Durerea asta îi arde pe retrași și le vine mult mai comodă durerea solitudinii decât durerea socializării. Ceva în ei se răzvrătește cumplit la vederea trăirii în minciună și mișelie, la vederea manipulării, la vederea falsei evlavii, la vederea nesimțirii și din nefericire aceste păcate există din plin în rândul semenilor. Uneori aici se poate strecura și un păcat al mândriei, că „nu sunt ca ceilalți oameni”, asta destul de rar se întâmplă la cei ce cu adevărat se apropie de Dumnezeu, dar nu e deloc exclus să existe și forme rafinate de mândrie. Ce identific mai clar este un dezgust față de păcate pe care acele persoane le-au depășit sau față de păcate considerate în gândirea lor de neconceput.
Să fie oare situația asta una prin care cei ce se maturizează spiritual sunt nevoiți să se despartă de adunările locale? Nu pare deloc o soluție viabilă. Mai mult, avem mulți oameni maturi spiritual care reușesc această socializare de ani de zile, ei cum fac? Poate sunt mult mai maturi decât noi sau poate au trecut printr-o etapă a retragerii și au învățat lecția pe care noi încă nu o știm. Poate cei retrași trebuie să accepte că trăiesc încă în lume și că păcatul e „la el acasă”, chiar și în biserici. Poate trebuie să renunțe la dorința de perfecțiune și de corectitudine extremă. Poate trebuie să învețe lecția zdrobitoare a acceptării semenilor, cea a trăirii printre oameni viciați tocmai pentru a răspândi lumină. Oricum am suci-o, retragerea este foarte grea, tind să cred că mult mai grea decât socializarea. Cei ce se retrag plătesc un preț foarte mare și ceva îi determină să plătească așa scump.
Oare nu trebuie tocmai noi cei retrași să învățăm lecțiile harului și pe cea a jertfei? Cu ceva ani în urmă Dumnezeu m-a zdrobit într-o manieră foarte dureroasă pentru a putea să mă folosească în consiliere. Aveam o repulsie grozavă față de alcoolici, abuzatori, curvari și homosexuali de care trebuia să scap pentru a putea consilia astfel de oameni. Repulsie e puțin spus, era dezgust și poate chiar ură. Dar Dumnezeu a realizat transformarea mea în una adecvată acestei lucrări, făcând dintr-un grețos, o unealtă eficientă de lucru. Oare e vorba despre o astfel de zdrobire la cei retrași?
Vlad (nume fictiv) a fost membru într-o biserică mărișoară din țară, un om în comitetul bisericii, om de bază pentru că avea inclusiv un doctorat în teologie, a ales să se retragă din toate rănit de superficialitatea semenilor. Îl cunosc pe Vlad bine și știu inima sa parțial, știu dorința care îl arde de a ajuta oamenii să evolueze în relația cu Dumnezeu dar a concluzionat că liderii bisericii preferă să țină oamenii în stadiul de „manipulabili” că e mai comod. Pastorul său a ajuns să îl considere un pericol pentru că din cauza insistențelor sale pentru profunzime în relația cu Dumnezeu a fost catalogat ca aducând „iz mistic” credinței. Așa că a preferat să se retragă decât să facă revoluție, să tulbure apele.
Cumva mă regăsesc în situația lui Vlad, nu am doctorate, dar nu mă declar dispus să tulbur apele, de aceea prefer retragerea. Poate e lașitate și asta e iar păcat, dar prefer retragerea în locul certurilor, conflictelor, duelelor. Și totuși retragerea permanentă nu e deloc soluția cea mai bună.
Dragi frați și surori care acum sunteți retrași din lucrare și biserică, cei care ați realizat prin asta o creștere a părtășiei cu Dumnezeu și o creștere a calității vieții spirituale, vă provoc la un moment de meditare. Știu că sunteți la un nivel pe care nu ați vrea să îl tulburați, poate aveți o ascensiune pe care nu ați vrea să o încetiniți, poate aveți un echilibru pe care nu ați vrea să îl tulburați dar totuși, trebuie să meditați dacă asta e totul. Știu dezavantajele și durerea singurătății și solitudinii, știu că prețul plătit de voi este mare și aveți parte mai degrabă de acuzare și arătare cu degetul pentru retragerea voastră. Știu durerea resimțită la vederea superficialității, nesimțirii, manipulării, minciunii, dualismului și altor păcate prezente așa de mult în viața celorlalți creștini. Știu și că o durere mare v-a trimis în această auto excludere, nu dragostea frățească v-a propulsat acolo.
Totuși… vă provoc să meditați dacă asta e totul… Oare se cade să rămânem izolați? Hai să nu punem în calcul durerea, pentru că e comparabilă în ambele situații dar hai să calculăm și impactul. Oare nu am putea prin prezența noastră să fim un factor pozitiv spre apropierea semenilor de Dumnezeu, spre dorința semenilor de a trăi sfânt? Oare prin jertfă nu am putea ajuta? Oare nu suntem chemați să invităm și să aplicăm jertfa făcând-o har pentru semeni?
Nu, nu vorbesc deloc despre o superioritate a retrașilor dacă asta vi se pare. Consider mai degrabă superiori pe cei ce trăiesc profunzimea relației cu Dumnezeu printre semenii lor. Mă refer la cei tentați spre retragere, spre auto excludere care ar putea contribui cu darurile lor la o mai bună funcționare a trupului.
Rămâne să ne analizăm fiecare și să decidem, sub călăuzirea Duhului Sfânt ce e de făcut. Forme de retragere sunt multe, de la neimplicare la nefrecventare, dar fiecare își cunoaște stadiul și e responsabil să acționeze în consecință.

joi, 7 februarie 2019

Păcatele sfinților – Retragerea I

Dacă pentru păcate pe care noi le credem grosolane cum ar fi: furt, curvie, homosexualitate, dependențe și altele există șansa de a fi observați de alții și de a fi atenționați, pentru cele din categoria „păcatele sfinților” nu prea există această șansă, deci necesită o preocupare a mea reală întru descoperirea și înțelegerea stării mele.
Retragerea e unul din păcatele sfinților și recunosc că nu îmi e străin. Îl cunosc de la mine, ca practicant, de la clienți ai mei sau de la cunoscuți. E destul de dificil de scris despre el întrucât are forme de camuflaj multiple și cel mai adesea se îmbracă în haina unei dorințe de apropiere nestingherită de Dumnezeu pentru care este nevoie de retragere, dar oare eu, care mă retrag, mă retrag în cantitatea corespunzătoare? Oare nu folosesc această ocazie ca să îmi satisfac o dorință a firii de a mă răzbuna pe ceilalți sau de a nu mai avea parte de suferința pe care adesea mi-o provoacă?
Sunt adeptul ideii că relația cu Dumnezeu e strict personală și mersul la biserică nu e pentru apropiere de Dumnezeu, ci pentru apropiere de oameni. Apropierea de Dumnezeu și părtășia cu El se face în solitudine. Totuși, exercitarea darurilor pe care Dumnezeu mi le-a dat se face în comunitate, în biserică. Așadar, găsesc necesar ca pe măsura apropierii de Dumnezeu să existe și o revărsare a mea spre ceilalți iar retragerea în solitudine exagerată face rău și semenilor și mie.
Ce mă face pe mine să mă retrag dincolo de echilibru, ce mă face să prefer „să stau singur cu Domnul” lucru pentru care greu poate fi condamnat cineva? Meditând la asta am găsit câteva idei. Retragerea în solitudine exagerată poate fi cauzată de următoarele aspecte: neiertarea, lipsa îngăduinței pentru cei mai slabi, lipsa capacității de a suporta suferința de nelipsit în relația cu oamenii, superioritatea spirituală, lenea spirituală și indignarea sau furia sfântă față ce cei care refuză să se maturizeze. Aici nu vorbesc despre forma brută a acestor păcate ci despre una foarte rafinată, aproape invizibilă și pentru posesorul acelui păcat.
Retragerea este, trebuie să recunosc, o alternativă plăcută în comparație cu interacțiunea cu feluriți oameni de diferite maturități spirituale. E mult mai comod să stau în izolare, cu Biblia în mână, la liniștea netulburată a părtășiei cu Dumnezeu. Poate fi asta rău? Numai să aveți curaj să spuneți asta că nu mă mai vedeți 😊.
Întrebările care mă frământă sunt multe: Îmi cere Dumnezeu asta? Mă vrea El un sfânt izolat în societate/biserică? Vrea să fiu desăvârșit și neimplicat, neomenos, un fel de înger între oameni? Dacă mă voia înger, nu mă lua oare „acasă”? Dacă mă vrea între oameni, care e granița „decenței” între solitudine și socializare?
De cele mai multe ori oamenii aleg solitudinea exagerată din cauza rănilor de pe ei. Așadar mândria apropierii de Dumnezeu nu e una brutală ci foarte rafinată. Și totuși pentru această apropiere profundă de Dumnezeu trebuie mulțumit și celor care au făcut acele răni. Oamenii care aleg o astfel de singurătate au fost tare răniți și probabil rănile lor nu sunt încă vindecate sau dacă au fost, a rămas teama de a nu căpăta altele. Dar oare teama de a nu fi răniți chiar ne protejează cu adevărat? Paradoxul este următorul: Pentru a dezvolta rezistență la infecții, trebuie să trăim normal, înconjurați de mediul natural, copii trebuie să se joace afară, să atingă pământul, diferite obiecte, să respire un aer cu mulți „dușmani”. Nu traiul într-un mediu steril ne ferește de suferință, nu antibioticele ne feresc de infecții ci dezvoltarea capacității trupului de a identifica și lupta cu microbii. Trăirea în mediu steril ne vulnerabilizează tare de tot și ne taie orice șansă de a ne mai bucura de libertate ulterior, pentru că mediul ne devine inamic. La fel cred că e și cu durerile relaționale. Trăirea exagerată în mediu protectiv nu mărește riscul de a ne izola „pentru totdeauna”?
Pe mine personal mă doare superficialitatea, neimplicarea, nematurizarea, lipsa evoluției, manipularea, mediocritatea și alte păcate din sfera aceasta mai ales când ele sunt prezente în cei ce trebuie să fie lideri. Dar oare retragerea mă face mai puternic în fața loviturilor de acest gen? Oare prin retragerea mea rezolv ceva în mine sau în alții? Oare comoditatea pe care o caut și protecția căutată nu mă fac egoist, da spiritual, dar tot egoist.
Sunt păcate care mă deranjează tare de tot. Sunt atitudini care mă deranjează și față de care nu vreau să fiu prezent. Sunt neacțiuni care mă irită, o iritare sfântă sunt tentat să cred. Dar oare m-a chemat Dumnezeu doar la o relație aproape perfectă cu El dar cu foarte slab impact social? Sau menirea mea este să trăiesc plăcut lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El, într-o stare de „zen” spiritual pe munte sus? Da, eu îmi doresc profund ca spiritual să cresc, îmi doresc profund să Îl experimentez mai mult, să Îl simt mai aproape, să mă afund în El și să fiu una cu El, dar oare dorința asta este neinfluențat dorința mea interioară sau e o fugă de realitatea în care trăiesc? Și dacă e o fugă din această realitate, oare realitatea nu are și ea dreptul la „o răsplată” din partea mea că m-a împins în relație mai profundă cu Tatăl?

miercuri, 6 februarie 2019

Hărțuită de un sistem abuziv, Camelia Smicală cere azil politic în România: Îmi este frică pentru viața mea și a copiilor.

Hărțuită de un sistem abuziv, Camelia Smicală cere azil politic în România: Îmi este frică pentru viața mea și a copiilor. Am fost informați că azil politic putem cere doar dacă ajungem în România. Nu putem, deoarece copiii nu au nici un act

Situația medicului Camelia Smicală, ai cărei copii au fost luați abuziv de lângă ea, în urmă cu 4 ani, de statul finlandez , devine tot mai dramatică. Cel mai recent mesaj postat de Camelia Smicală este un nou strigăt de disperare, în condițiile în care, spunea ea, hărțuirea l care este supusă continuă.

 Acum, românca este cercetată penal, după o plângere a soțului, pentrtu căa pus poze cu copiii pe Facebook. „Îmi este frică pentru viața mea și a copiilor, având în vedere antecedentele, care dovedesc ca sunt în stare de orice. Am cerut azil politic în România. Am fost informați că azil politic putem cere doar dacă ajungem în România. Și asta nu putem, deoarece copiii nu au nici un act”, a scris Camelia Smicală.

„Autoritățile și fostul meu soț ne hărțuiesc în continuare. Sunt din nou cercetată penal, la plângerea fostului soț, deoarece am pus poze cu copiii pe Facebook. Am cerut acordul copiilor de fiecare dată, iar copiii văd absolut tot ce postez. Polițistul care anchetează cazul, este același care, în mod repetat, a refuzat anchetarea tentativelor de omor ale fostului soț. 

Aceluiași polițist, i-am făcut plângere la procurorul general, care și el a refuzat anchetarea polițistului. Procurorul general e anchetat pentru corupție și demis. Acest polițist cere în instanță numirea unui tutore al copiilor(un avocat numit tot de el). Acest"tutore" este numit numai în cazul în care copiii sunt sub 12 ani, sau bolnavi psihic.

 Rolul tutorelui este de a vorbi în numele copiilor. În concluzie, urmăresc închiderea mea(am fost condamnată ilegal și nevinovată pentru ca noi am fost agresați de către autorități). Pe copii nu ii va asculta nimeni în continuare, deoarece, tutorele va vorbi în numele lor, deși copiii nu sunt handicapați. Noi nu mai avem cum sa ne apărăm, deoarece în această țară nu există justiție”, este mesajul postat de Camelia Smicală.

luni, 4 februarie 2019

Taiwanul cu 4% creștini dă o lecție dură României care e declarată 89% creștină.

Referendumul din Taiwan a fost similar cu cel din România în mai multe privințe, iar clasa politică românească are multe lecții de învățat de la tânăra democrație asiatică.

Se stie mai putin despre faptul ca simbata 24 noiembrie a avut loc un referendum pentru casatorie in Taiwan, la fel ca cel din Romania de acum doua luni. Taiwanezilor li s-a pus in fata optiunea de a legaliza casatoriile intre persoane de acelasi sex ori pastrarea casatoriei naturale ca institutie sociala normativa.
Spre deosebire de Romania, referendumul din Taiwan a fost validat, populatia insulei optind cu un vot covirsitor de 70% sa nu permita institutirea casatoriilor intre persoane de acelasi sex, in plus interzicind, in acelasi referendum, predarea ideologiei de gen in scoli. [Detalii: 2018 Referendums: Rights plebiscite results draw opposing views – Taipei Times](…) In opinia activistilor homosexuali, Taiwanul ar fi putut deveni prima tara asiatica care sa legalizeze casatoriile unisex. Anii 2017 si 2018 le-au fost favorabili: in mai 2017 au scontat un succes urias in Curtea Suprema de la Taipei prin obtinerea unui drept la casatorie in numele „egalitatii casatoriei” („marriage equality”). In ultimii ani Taiwanul a fost dominat politic de un guvern de stinga „progresist”, care a cautat sa implementeze o agenda specifica, asemenea guvernelor din Europa Occidentala, printre ele recunoasterea unui „al treilea sex”, casatorii unisex si ideologia de gen.

Cetatenii initiaza un referendum

(…)In primavara acestui an un grup de crestini din Taiwan a lansat o petitie pentru referendum cerind ca cetatenii, nu politicienii ori tribunalele, sa aiba ultimul cuvint privind cea mai veche institutie sociala a umanitatii. La aproximativ o jumatate de an dupa obtinerea semnaturilor, referendumul s-a desfasurat si incheiat cu un rezultat covirsitor. (…)Taiwanul se aseamana cu Romania in citeva privinte relevante. Are o populatie de 23,4 milioane de persoane, cu aproape 20 de milioane de cetateni cu drept de vot, in timp ce in Romania, incluzind romanii din diaspora, numarul celor cu drept de vot este de aproape 19 milioane.
Democratia taiwaneza e la fel de tinara ca si cea romana: dupa citeva zeci de ani de dictatura si regimuri autoritare intre 1949 si mijlocul anilor 1980, Taiwanul a adoptat o constitutie care garanteaza un sistem democratic de tip american. In 2004, Taiwanul a adoptat o reforma constitutionala care permite referendumuri si plebiscite cetatenesti. In decembrie anul trecut, Taiwanul a redus pragul electoral pentru validarea referendumurilor la 25%. Dupa cum se stie, in Romania pragul electoral este de 30%.
La referendumul din 24 noiembrie taiwanezii au votat zece propuneri diferite, inclusiv legi. Conform Constitutiei, o lege abrogata prin referendum isi inceteaza efectele trei zile mai tirziu, iar o initiativa legislativa adoptata trebuie supusa votului in Parlament in trei luni.

Referendumul pentru casatorie

Nici unul din cele zece proiecte legislative supuse referendumului nu a suscitat mai mult interes ca intrebarea „do you agree that marriage as defined in The Civil Code should be restricted to the union between one man and one woman”? („Agreati ca, in conformitate cu definitia din Codul Civil, casatoria sa fie limitata la uniunea dintre un barbat si o femeie”?) Acestei intrebari i-au raspuns numarul cel mai mare de votanti, 7,6 milioane pentru si 2,9 impotriva. In total, aproximativ 10,5 milioane de taiwanezi au votat acest proiect legislativ, adica mai mult de 50% din intregul electorat.
In Romania, paticiparea la referendum a fost cu putin peste 21%, numarul votantilor fiind de 3,7 milioane, iar al celor care au votat pentru casatoria naturala fiind de aproximativ 3,5 milioane, ori peste 90% din toate voturile exprimate. Daca un numar dublu de taiwanezi au votat pentru casatoria naturala in comparatie cu Romania, in Romania procentul voturilor in favoarea casatoriei naturale a fost cu mult mai ridicat.
Tot pe 24 noiembrie taiwanezii au respins si ideologia de gen. Cu un vot de 7 milioane la 3,4 milioane taiwanezii au abrogat un proiect de lege pentru predarea ideologiei de gen in scolile din Taiwan asa cum se prevedea in Gender Equality Education Act („Legea Educatiei de Egalitate de Gen”). In alte cuvinte, fondurile publice ale Taiwanului ori cele din afara tarii nu vor putea fi folosite pentru a semana confuzie sexuala in mintile copiilor si tinerilor taiwanezi. In contrast, dupa cum se stie, in Romania, grupuri civice, parlamentari si Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii insista, contrar dorintelor parintilor, pentru predarea ideologiei de gen in scoli.

Lectii pentru Romania

Care sunt lectiile referendumului din Taiwan pentru Romania?
In primul rind, clasa politica din tara asiatica are mai mult respect fata de democratie si statul de drept decit cea din Romania. In Taiwan au fost respectate prevederile constitutionale fara amestecul politicienilor: sistemul de acolo nu permite amestecul politicienilor in aprobarea, pregatirea, programarea ori desfasurarea referendumurilor, iar initiativele cetatenesti nu pot fi politizate. Am citit cu atentie mai multe articole din presa internationala si taiwaneza privind referendumul taiwanez si nu am dat peste nici un indiciu ca politicienii taiwanezi ar fi sugerat boicotarea referendumului ori ca mass media taiwaneza ar fi dat dovada de partinire. Nu s-a auzit nicio voce care sa fi afirmat ca referendumul apartine vreunui partid politic ori ca taiwanezii isi risipesc banii pe un referendum fara sens. In plus, dupa cum unii dintre dvs deja ati observat, intrebarea de pe buletinul de vot, spre deosebire de cea din Romania din octombrie, a fost clara, scurta si la subiect.
Taiwan, insa, da o lectie si crestinilor din Romania. Taiwan nu e o tara crestina. Crestinii reprezinta doar 4% din populatia tarii, budistii 35%, taoistii 33% iar animistii 19%. Ne-am gindit ca in Romania unde 98% dintre cetateni se declara crestini referendumul ar fi trebuit sa treaca cu o participare la vot covirsitoare, dar nu a fost asa. Paradoxul acesta trebuie sa ne dea de gindit: cetatenii unei tari preponderent ne-crestine se prezinta masiv la vot pentru a proteja casatoria si familia crestina, adica cea naturala. Observatia aceasta insa nu e limitata doar la Taiwan. Populatia Coreei de Sud e si ea covârsitor impotriva legalizarii casatoriilor homosexuale, la fel ca si in Japonia, de altfel, unde opinia dominanta a publicului este ca „homosexualitatea e un hobby”, nu un stil de viata innascut.
Si tot la capitolul acesta amintim si Hong Kong unde luna trecuta Curtea Suprema a refuzat sa legalizeze casatoriile homosexualeHong Kong legislature rejects step towards same-sex unions.
Rezultatul votului din Taiwan, dar si a celui din Romania, indica deasemenea, contrar afirmatiilor activistilor homosexuali, ca nu exista un trend international semnificativ pentru  instituirea casatoriilor intre persoane de acelasi sex la nivel global. Societatea globala e compusa din 195 de tari din care doar 27 au legalizat casatoriile homosexuale, adica doar 13%. In foarte putine dintre ele casatoriile homosexuale au fost instituite prin plebiscit or referend national constitutional, cum a fost in Irlanda si Australia.(…)
Ne intrebam, de ce nu ne permite elita politica si globala sa decidem noi, cetatenii, soarta casatoriilor homosexuale?