Live Radio

miercuri, 24 iulie 2019

10 creștini mor în fiecare zi pentru credința lor în Nigeria



Viața a devenit din ce în ce mai dificilă pentru creștinii din Nigeria, deoarece persecuția continuă să crească. În medie zece creștini mor pentru credința lor în fiecare zi. 91 de milioane de creștini trăiesc în cea mai populată națiune din Africa, iar mulți dintre ei se confruntă cu hărțuire și violență constantă din partea extremiștilor musulmani.
David Curry, CEO al Open Doors USA, a declarat recent : „Aceste grupuri teroriste islamice au un teritoriu sigur în nord, iar guvernul a făcut prea puțin pentru a le elimina. Aceasta face ca nordul Nigeriei să fie unul dintre cele mai periculoase locuri pentru creștini”.
Curry a evidențiat un incident din 18 mai în care extremiștii islamici au atacat corul unei biserici și încă dețin 17 membri captivi. El a spus: Nu știm cine este viu și cine nu este. Pentru cei captivi este cerută răscumpărare sau sunt uciși.”
Într-o zonă cunoscută sub denumirea de Centura de mijloc din Nigeria, fermierii creștini se confruntă cu atacuri ale militanților Fulani și al liderilor de la Boko Haram. Potrivit Comisiei pentru Etică și Libertate Religioasă a Convenției Baptiste de Sud, mai mult de 500 de creștini au murit din cauza liderilor Fulani din 2016.
Unii creștini nigerieni s-au adresat Statelor Unite pentru ajutor. Potrivit Fox News, o delegație de activiști nigerieni a călătorit la Washington în iunie cu sprijinul Salvați Creștinii Persecutați și al Comitetului Internațional al Nigeriei. Rebecca Sharibu a fost printre cei care au călătorit la Washington. Fiica ei Leah a fost răpită de la școală de către militanții Boko Haram. Mulți dintre colegii săi au fost eliberați, dar Sharibu susține că fiica ei este încă în captivitate pentru că „ nu renunță la credința creștină”.
David Curry a spus că creștinii din Nigeria au rămas fermi în credința lor, chiar dacă se confruntă cu obstacole copleșitoare. El a explicat că „viața lor este dezbrăcată de cele lumești. Și aceasta se vede în viața lor spirituală … Puteți sa vă uitați la acești oameni care sunt ținuți în captivitate de mult timp și să vedeți cum credința lor crește în ciuda faptului că ei au fost dezbrăcați de orice confort.”

miercuri, 10 iulie 2019

O falsă înțelepciune: „Fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea!”



Iată unul dintre proverbele cele mai răspîndite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească. Românul îl invocă ori de cîte ori vrea să-şi motiveze, faţă de sine sau faţă de alţii, un compromis sau o abatere de ordin moral. Marile principii morale devin astfel relative şi proteice, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi chiar reductibile „în context”. 
În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire sau legitimitate conjuncturală. Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit în mare măsură la neîmplinirile şi la trădările noastre istorice, culminînd în vremea comunismului, cînd sufletul românesc a ajuns treptat să se pervertească pînă la nerecunoaştere. 
Iar astăzi, pendulînd impur între comunismul roşu şi comunitarismul albastru (care nu-s doar paradigme politice, ci au devenit paradigme mentale, într-o perversă continuitate ideologică), proverbul cu pricina pare a trăi o nouă tinereţe…
În răspărul acestei vorbe proaste, creştinismul ne învaţă fără înconjur că „nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13); că n-ai nici un folos esenţial dacă „dobîndeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi sufletul tău” (Marcu 8, 16); că satana sau diavolul, cum îl arată chiar numele (evr. „satan” – „adversarul”; gr. „diabolos” – „cel care desparte”), este ne-fratele („Nefîrtatul”) prin excelenţă, duşmanul arhetipal al oricărei înfrăţiri, „dintru început mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44). VADE RETRO SATANA („ÎNAPOIA MEA, SATANA!”) este singurul „dialog” pe care se cade să-l avem cu „ispita”.
Ce amăgire nebună să crezi că te-ai putea face frate cu ne-fratele însuşi, sau că l-ai putea păcăli pînă la capăt pe meşterul tuturor păcălelilor, sau că ai putea realiza ceva pozitiv în cîrdăşie cu cel năzuiește programatic negația și nimicul! Cu dracul nu vei trece niciodată vreo punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o (Noica numea această iluzie „triumful posibilului asupra realului”), căci dracul se pricepe de minune să amăgească spre a duce la pierzanie, uneori deghizîndu-se în „înger de lumină” (cum ne avertizează Sfîntul Apostol Pavel: II Corinteni 11, 14), sau chiar făcîndu-ne să credem că nici n-ar exista de fapt (principalul lui truc modern, după Denis de Rougemont).
Prin urmare, creştineşte vorbind, nu există – şi nu poate exista – bine adevărat pe care să-l dobîndeşti pe calea răului sau în complicitate asumată cu el, decît cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mîntuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist. Ce „înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, care zîmbeşti acum din Babelul de fildeş al deşteptăciunii tale încîntate de sine, chiar crezi că, la o adică, poţi fi… mai „al dracului” decît dracul?!
Şi prost dacă ar fi (dar nu e, ci numai îi place să se „împieliţeze” şi „să zacă în inima prostului”), dracul rămîne redutabil – şi omeneşte de neconcurat – prin experienţa lui milenară, iar românul însuşi ştie (cu vreo minte mai de pe urmă) că „dracul e meşter mare şi tartor bătrîn”. Şi că, în orice caz, „nu face biserici, nici puţuri pe la răspîntii”, iar „şi cînd îşi ţine capul în poala mă-sii, cu coada răstoarnă carele”. Inclusiv carele cu proşti. Şi inclusiv pe cele de pe punte…
Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

marți, 9 iulie 2019

Bunăstarea interioară a liderului



Purtăm în sufletele noastre un deziderat: să continuăm și să finalizăm cu bine slujirea pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Expresia „finalizare cu bine” poate însemna ceva diferit, în funcție de oamenii care o aud sau o folosesc. Pentru unii, să „sfârșești cu bine” înseamnă să trăiești mult și să te bucuri de o pensie îndelungată. Pentru alții, „sfârșitul bun” presupune să continue să fie sănătoși la bătrânețe, și eventual să moară fără dureri. Se prea poate să întâlnim alții pentru care „sfârșirea cu bine” să fie acumularea de multe posesiuni materiale, iar pentru alții să ajungă să își vadă nepoții și strănepoții.
Pentru liderii creștini sfârșirea cu bine presupune să-L urmăm pe Isus până la capătul vieții, să ne împlinim mandatul care ne-a fost încredințat, să lăsăm în urmă o moștenire sfântă și să auzim cuvintele „bine, rob bun şi credincios”.
Cuvintele apostolului Pavel din 1 Corinteni 9:24-27, care privesc slujirea creștină şi  sfârșitul „cu bine”, ar putea fi parafrazate astfel: Vreau să sfârșesc cu bine slujirea mea creștină. Mă port aspru cu mine însumi ca, după ce am predicat altora, să nu ajung tocmai eu să fiu lepădat.
Dumnezeu ne-a chemat în slujire, ne-a înzestrat spiritual, ne-a maturizat și, pentru o vreme, ne-a dat onoarea și responsabilitatea să păstorim ceea ce El are mai scump pe Pământ: Biserica Sa, câștigată cu însuşi sângele Domnului Isus Hristos. Nu există nimic mai valoros pe pământ ca Biserica Lui, şi totuși, pentru rațiuni care depășesc puterea noastră de înțelegere, El a încredinţat această valoare incomensurabilă pastorilor, ca ei să-i poarte de grijă. Dumnezeu ne-a făcut o mare favoare, dar, în același timp, a așezat pe umerii liderilor creștini o responsabilitate copleșitoare. Exemplul personal oferit de lideri este unul dintre modurile în care se poartă de grijă credincioșilor. În acest sens, autorul epistolei către Evrei ne amintește cât de important este ca un lider să finalizeze cu bine. Amintiți-vă de conducătorii voștri care v-au spus Cuvântul lui Dumnezeu! Uitați-vă la sfârșitul felului lor de viață şi urmați-le exemplul de credință! (Evrei 13:7)
Slujirea pastorală este una epuizantă. Nu de puține ori se întâmplă ca slujitorii să ajungă în situația în care să renunțe sau să fie forțați să nu se mai implice în lucrare din cauza eșecului  moral sau spiritual, din cauza dezbinărilor din biserica locală, din cauza problemelor de sănătate sau chiar din rațiuni economice.
Un studiu făcut de Institutul Francis Schaeffer arată că în SUA, în fiecare lună, peste 1.500 de pastori părăsesc lucrările lor din cauza înfrângerilor pe plan moral, spiritual şi chiar din cauza dezacordurilor cu biserica. Principalele probleme cu care se confruntă acești pastori sunt depresia, stresul, lipsa de pregătire pentru lucrare sau lipsa de instruire pentru depășirea crizei financiare.[1] Dr. Robert Clinton[2] (profesor la Fuller Theological Seminary) menționează câteva moduri în care un slujitor îşi poate sfârși lucrarea: (1) oprirea din lucrare prematur; (2) un sfârșit „slab”; (3) un sfârșit „aşa şi aşa” (să fie limitat); (4) un sfârșit bun; (5) să nu fie sigur dacă a sfârșit bine.
Oprirea din lucrare prematur presupune că liderul a fost dat deoparte din slujire prin asasinare, omorâre în bătălii, denunț profetic etc. Anumite acțiuni au fost direcționate de Dumnezeu personal. Câteva exemple în acest sens: Abimelec, Samson, Absalom, Ahab, Iosia, Ioan Botezătorul sau Iacov.
Sfârșirea slabă presupune că în partea finală a slujirii, ei au slăbit în lucrare, din cauza lipsei competențelor, dar mai ales deoarece relația personală cu Dumnezeu a devenit secundară. Exemple în acest sens ne sunt: Ghedeon, Eli, Saul, Solomon.
Sfârșirea „aşa şi aşa” înseamnă că nu au făcut ceea ce puteau face cu potențialul pe care l-au avut. Ei nu au finalizat ceea ce Dumnezeu i-a chemat să facă, din cauza unor aspecte negative ale slujirii lor. Persoane care se pot încadra aici sunt: David, Iosafat, Ezechia. Sunt persoane care se pot încadra în mai multe categorii în acelaş timp (oprirea din lucrare prematur, sfârșirea slabă sau sfârșirea „aşa şi aşa”).
Sfârșirea cu bine presupune că liderii au umblat cu Domnul până la sfârșitul vieții lor, contribuind la împlinirea scopului lui Dumnezeu, împlinind la un nivel ridicat așteptările divine pentru viața lor. Biblia ne oferă exemple de oameni care au sfârșit bine: Avraam, Moise, Iov, Iosif, Iosua, Caleb, Samuel, Ilie, Ieremia, Daniel, Ioan, Pavel, Petru etc.
Din studiile făcute de Dr. Clinton pe 1.300 de lideri din Biblie, lideri istorici şi lideri contemporani, rezultă că două treimi dintre ei nu au sfârșit bine.
Rezultatul acesta este zguduitor pentru cei ce sunt implicați în slujire. Vă invităm ca, în dependență deplină de Dumnezeu, să descoperim cum putem să ne finalizăm bine lucrarea, încât la sfârșitul alergării noastre să putem spune împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum, mă așteaptă cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel Drept, în ziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care vor fi iubit arătarea Lui.” (2 Timotei 4:7-8)
În acest sens, echipa ProLider pregătește cea de-a cincea conferință, având ca temă „Bunăstarea interioară a liderului”, conferință ce are ca scop să ajute liderii să cultive o spiritualitate personală sănătoasă, în vederea împlinirii chemării primite. Ceea ce faci acum în viața ta personală și în slujirea ta te pregătește pentru modul în care vei continua și vei finaliza lucrarea. Este important să investești permanent în formarea ta spirituală. Te invit să participi cu echipa ta la această conferință, și împreună să descifrăm modul în care ne putem face lucrarea, în așa fel încât Dumnezeu să fie proslăvit, iar noi să putem lăsa în urma noastră o frumoasă moștenire.
Mihai Dumitrașcu
Coordonator ProLider

Mihai Dumitrascu

Pastor al Bisericii „Emanuel” Galați

Mihai Dumitraşcu –Pastor Biserica Creştină „Emanuel” Galaţi; Coordonator naţional – A.T.S. Teologie Pastorală, B.A. în electromecanică la Unversitatea din Galați (1982-1986); Leadership Certificate la Christ for the Nations Institute, Dallas, Texas (1992); Absolvent A.T.S. – Teologie Pastorală (1993-1996); M.A. în conducere globală, Fuller Theological Seminary, Pasadena (2009-2013).

luni, 8 iulie 2019

Coreea de Nord este campioană mondială la persecuția creștinilor



Coreea de Nord e campioana mondială la persecuţia creştinilor. Rar, pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, au fost creştinii persecutaţi atît de intens şi cu atîta cruzime ca astăzi în Coreea de Nord. Subiectul nu e discutat în mass-media din Occident și nici în cea din România.  Dimpotrivă, interesant pentru ziariști și politicieni, dacă nu și pentru cetăţenii de rînd, e „ofensiva de farmec” (charm offensive) pe care maşina de propagandă a regimului totalitar nord-coreean o duce, cu foarte mult succes, în Occident şi America de Nord. Jocurile Olimpice din Coreea de Sud din februarie 2018 rămîn un grăitor exemplu recent. Ele au fost folosite de comuniştii nord-coreeni pentru a proiecta la nivel internaţional o imagine fermecătoare a regimului totalitar. Sute de tineri şi tinere din Coreea de Nord, care arătau sănătoşi, îmbrăcaţi frumos, şi sora tiranului nord-coreean au fost subiectele care au dominat reportajele jurnalistice occidentale despre Coreea. Acelaşi subiect a dominat şi reportajele despre vizita recentă a dictatorului nord-coreean în China. Lipsa libertăţii şi tirania politică nu sînt discutate. Aşa e: cînd ai rachete nucleare direcţionate spre o ţintă precisă, cîştigi şi războiul propagandistic şi îţi amuţeşti oponenţii. Pe lîngă toate acestea, însă, un adevăr incontestabil este ca în prezent Coreea de Nord e campioana mondială la persecuţia creştinilor. Oferim, în acest sens, un material pregătit pentru dvs. de părintele Emil Ember (AFR Baia Mare). Materialul a fost tradus şi abreviat, dar cei interesaţi pot citi articolul în întregime aici. E un articol scris de un pastor sud-coreean – Hyeon Soo Lim – stabilit în Canada și care a stat 919 de zile în închisorile nord-coreene, pentru credinţa în Hristos.

Pastorul sud-coreean

Legătura mea cu Coreea de Nord a fost unică. Eram un pastor presbiterian din Mississauga (Ontario, Canada) venit să ofere ajutor într-o țară care avea o reală nevoie. Prima mea vizită în Coreea de Nord a avut loc în 1996, după potopul care a ruinat recoltele, paralizînd ţara şi aducînd moartea unui milion de cetăţeni într-o perioadă de cinci ani, din cauza înfometării. Pe durata acestei vizite am făcut voluntariat la un orfelinat. În vizitele care au urmat, am ajutat la construirea unui nou orfelinat şi a cinci centre de zi în oraşul portuar Rason, cu donaţiile de la biserica noastră. Biserica noastră a donat haine de iarnă, cizme şi ochelari. Trecînd timpul, am devenit un cunoscut al oficialilor guvernamentali, care mi-au oferit viză şi autorizaţie specială pentru acces în ţară. Am coordonat un proiect pentru a construi opt azile de bătrîni, am adunat o echipă pentru a-i ajuta pe profesori să înveţe engleza. Am consturit ferme şi am angajat localnici pentru a repune pe picioare agricultura. Am făcut o fabrică de tăieţei, care produce acum 40.000 de pachete de noodles pe zi. Am investit într-o staţie de benzină în Hamhung, al doilea oraş ca mărime din ţară, şi am folosit profitul pentru a ajuta orfelinatele noastre. Pînă în 2015, vizitasem Coreea de Nord de 150 de ori, cîteodată însoţit de soţia mea, Keum Young, alteori de alţi membri din biserică, şi nu am avut prea mari bătăi de cap. Pentru mine, o vizită la Pyonyang devenise la fel de puţin periculoasă ca o plimbare la mall.

Un apel telefonic

Spre finele lui 2014, eram acasă cînd am primit un telefon de la un misionar coreean pe care îl ştiam că lucrează în China. Ministrul comerţului nord-coreean, spunea el, a cerut o întîlnire cu mine. Excursia ar fi durat o zi şi tema întîlnirii era legată de turism. Am plecat cu maşina spre graniţă. Gărzile înarmate păzeau frontiera şi zeci de oficiali în uniforme au verificat documentele. Un grup de oficiali guvernamentali, dintre care pe unii îi întîlnisem pe durata vizitelor mele anterioare, mă aşteptau şi m-au informat că planurile s-au schimbat şi că trebuia să mă prezint la Pyongyang, ceea ce însemna 17 ore de condus. Cam mult pentru o excursie de o zi… Mi-au arătat o maşină de teren strălucitoare şi am urcat în ea. Conducînd pe drumuri pavate, am văzut munţii înălţîndu-se la distanţă, am trecut pe lîngă nord-coreeni plimbîndu-se în haine fabricate în China la vrac. După cîteva ore, am ajuns la un mic hotel în Pyongyang. În vreme ce 10,5 milioane de rezidenţi sînt subnutriţi, localităţi ca Pyongyang sînt bogate în hoteluri, galerii de artă şi o reţea de metrou funcţională. Eram flămînd, aşa că m-am îndreptat imediat spre restaurant. După ce am mîncat, am urcat în cameră ca să dorm.
Cînd mă întindeam, am auzit uşa deschizîndu-se. În grabă, şase oameni pe care nu i-am mai văzut, îmbrăcaţi în haine simple şi cu arme în mîini, au intrat în camera mea. Unul dintre ei m-a înşfăcat, ridicîndu-mă în picioare şi împingîndu-mă afară. Eram dezorientat. „Ce se întîmplă?”, am întrebat. „Care este problema? Unde mă duceţi?”. Ei nu mi-au răspuns deloc. Unul m-a legat la ochi şi m-a împins pe bancheta din spate a unui vehicul. Cînd mi-au luat legătura de la ochi, eram pe podeaua de ciment a unei celule, despre care am aflat ulterior că se afla într-un centru de detenţie de lîngă Pyongyang. Nu exista pat, nici vreo fereastră – doar o toaletă acoperită cu mucegai şi o chiuvetă. Curînd, un tînăr a intrat în celula mea. Nu s-a prezentat, dar mi-am dat seama că lucra pentru guvern. El a început să-mi pună întrebări despre o predică pe care o ţinusem la o conferinţă în Texas și care a ajuns pe internet. În acea predică le spuneam celor care mă ascultau că nu ar trebui să venereze familia lui Kim ca pe nişte zei. Asta simţeam. Cred că în Coreea de Nord stă diavolul şi că Kim Jong-un spală creierul poporului său, cum a făcut-o şi tatăl lui. A-i obliga pe cetăţeni să-i considere zei este un sacrilegiu. Aparent, aceste puncte de vedere au ajuns la cineva cu influenţă.
Vizitatorul meu a făcut aluzie la un rînd din predica mea din 2010, în care spuneam: „Dacă Dumnezeu va permite… în cîţiva ani Coreea de Nrd va fi evanghelizată şi îşi va recupera gloria de altădată”. Acum mi-am dat seama ce se întîmplă. Kim Jong-un m-a considerat un inamic al statului. După trei săptămîni de interogatorii zilnice – ei voiau să ştie cu cine mai colaborăm pentru sabotarea guvernului – un judecător de stat a venit să mă vadă. Mi-a explicat că am fost acuzat de atac la demnitatea conducerii supreme a ţării, încercînd să folosesc religia pentru a distruge guvernul, făcînd propagandă negativă despre Coreea de Nord în rîndul coreenilor de peste ocean şi ajutîndu-i pe dezertorii din nord. Eram uimit. După toate cîte am făcut pentru a le ajuta poporul, îmi spuneam, cum ar fi putut să mă trateze astfel? Mi-am dat seama că puteam să-mi petrec restul vieţii într-o celulă. O singură dată, un bărbat de vreo 50 de ani, cu păr negru şi des, a intrat în celula mea şi mi s-a prezentat ca fiind avocatul meu din oficiu, apoi m-a certat. „De ce ai înjurat dinastia Kim?”, m-a întrebat.

Un proces-fantomă

Ştiam că pretinsul sistem de justiţie era fals şi că oricine pretindea că este de partea mea era de fapt o capcană – toţi avocaţii din Coreea de Nord lucrează pentru stat. „Îmi pare rău”, am spus-o cu simplitate. Vizita lui nu a durat mult. Interogatoriile erau zilnice, cu aceleaşi întrebări iar şi iar. Le-am vorbit despre munca de caritate pe care am realizat-o de-a lungul anilor, dar ei nu voiau să audă despre asta. Am ştiut că ar fi riscant să cer să vorbesc cu un reprezentant al guvernului canadian. Ceea ce puteam face pentru a fi la adăpost era să cooperez, să evit să agravez situaţia şi să mă rog ca această mizerie să se termine cît mai curînd. În fiecare zi, la prînz şi la cină, gardienii împingeau un castron printr-o fantă din uşa mea. Era aproape întotdeauna orez uns cu noroi şi conţinînd bucăţi de pietriş, pe care le aruncam. Îl mîncăm cu mîinile goale, cu picioarele încrucişate pe podea. Aveam probleme cu tensiunea, dar nu aveam ce să fac în acele condiţii. O dată pe săptămînă, gardienii aruncau o găleată cu apă fierbinte în încăpere, aşa că mă puteam spăla. Cea mai grea era lupta cu plictiseala. Un minut părea uneori o oră. M-am gîndit adesea la frumoasa mea soţie, Keum Young. Gîndurile la familia mea m-au liniştit un pic şi m-au ajutat să-mi ocup mintea. Ocazional, mi se permitea să primesc resturi de hîrtii şi un creion, pe care le foloseam ca să scriu imnuri. Am cerut nişte cărţi şi gardienii mi-au adus biografiile lui Kim Jong-il şi a tatălui său, Kim Il-sung. Gardienii sperau, cred, că o astfel de literatură m-ar îndoctrina. Dimpotrivă, doar mi-a adîncit hotărîrea mea împotriva lor, împotriva acestor oameni consideraţi semizei.
După un an, am decis să schimb direcţia. Am confirmat toate acuzaţiile lor absurde. Pe 15 decembrie 2015, doi gardieni m-au ridicat de pe podeaua celulei mele. Pînă atunci, fusesem ţinut captiv pentru 316 zile. Mi-au pus o haină neagră şi m-au legat la ochi ca să mă conducă la tribunal. Afară, gardienii mi-au permis să vorbesc cu patru delegaţi canadieni care veniseră să fie observatori la procesul meu. „Ai fost torturat?”, m-a întrebat un bărbat. Am clătinat din cap. Am fost condus înăuntru cu cătuşe pentru a fi înfăţişat înaintea a trei judecători care şedeau în tronuri din lemn de cireş. Steagul ţării atîrna drept în spatele lor şi un cîrd de reporteri de stat înregistrau fiecare mişcare a mea în boxă. Procurorii au prezentat dovezile – o filmare video cu mine predicînd şi transcrieri ale altor adrese. Audierea a durat mai puţin de o oră. Am promis că nu voi mai aduce prejudicii Coreei de Nord de acum înainte. Mi-am ţinut capul plecat cîtă vreme judecătorii au deliberat.

Condamnat la moarte

„Eşti condamnat la moarte”, a anunţat unul dintre ei. Simţeam cum urcă furia în mine. Judecătorii mi-au acordat însă, reducîndu-mi pedeapsa, sentinţa pe viaţă într-un lagăr de muncă. Ei nu au oferit nici o explicaţie pentru această schimbare. Am fost uşurat. Gardienii m-au escortat la maşină şi mi-au ţinut capul aplecat, astfel încît eu nu am putut vedea pe unde mergeam. Cînd mi s-a permis să-mi ridic capul, am văzut un complex gri în formă de U, înconjurat de un gard electric şi cu camere de securitate montate pe pereţi. Gardienii purtau haine militare şi aveau arme în mîini. Înăuntru, clădirea era dărăpănată şi mirosea a gaz din cauza unei scurgeri. Am fost condus la celula mea – o încăpere mică, cu un pat, toaletă şi chiuvetă. Era fierbinte şi mirosea urît, cu păduchi şi ţînţari roind în aer. Nu mai dormisem într-un pat de aproape un an de zile, dar bucuria mea a fost scurtată. Salteaua era infestată de gîndaci de bucătărie care se urcau noaptea pe mine. Carcasa lor era prea tare pentru picioarele mele goale, aşa că am folosit un băţ de lemn care atîrna de chiuvetă, omorînd pînă la 30 pe zi. În prima noapte, m-am aşezat pe pat, holbîndu-mă în gol, şi lăsînd valuri de furie, îndoială şi nesiguranţă să mă cuprindă. M-am rugat. Am plîns. Am căutat să mă gîndesc la versete din Biblie care puteau să-mi dea putere. Eram hotărît să nu-mi pierd minţile.
Zilele mele au devenit o rutină posomorîtă. La 6 dimineaţa, o boxă anunţa zgomotos deşteptarea. Micul dejun consta din şase felii subţiri de pîine albă şi apă. Munca începea la 8. Sarcina mea principală era să sap gropi – un metru lăţime pe un metru adîncime – pentru o livadă de meri. Şi de îndată ce terminam una, trebuia să încep o alta. Cîteodată mi se dădea o lopată. Altfel, trebuia să sap cu mîinile goale. Mă întorceam în celulă la 6 seara. Prînzul şi cina erau întotdeauna aceleaşi: un castron cu orez murdar împestriţat cu variate bucăţele de grohotiş necomestibil. Mi se dădea un ou fiert pe săptămînă, un cartof ocazional şi foarte rar, varză cu sare. Între 8 şi 10 seara, eram forţat să particip la două ore de ceea ce ei numeau „timp cultural”. Dar de vreme ce nu mi se dădea nimic cultural de consumat, am preferat să mă rog şi să mă ţin de Dumnezeu pentru a da sens proastei mele situaţii.
Trupul meu începea să se deterioreze. Iarna, degetele de la picioare mi se învineţeau de la frig, chiar şi cînd îmi puneam ciorapi şi îmi înveleam picioarele în pungi de plastic, într-o încercare eşuată de a le ţine cald. Aveam cam o treime din greutatea corporală de la început. Cedam. Probabil că gardienii şi-au dat seama şi m-au dus la un spital. Dar spitalele din Coreea de Nord sînt bune pentru convalescenţă, nu pentru tratament. Medicii de acolo mi-au dat calmante expirate. Am stat acolo două luni înainte să fiu trimis din nou în lagăr.
Nu ştiam la acea vreme că guvernul canadian făcea eforturi pentru eliberarea mea. Canada nu are o reprezentanță consulară în Coreea de Nord, dar se bazează pe cea suedeză pentru a se ocupa de problemele consulare şi pentru a comunica cu prizonierii din alte ţări. Totuşi, oficialii canadieni au discutat cazul meu cu ministrul Afacerilor Externe din Coreea de Nord. Astfel că mi s-a permis să primesc cîteva scrisori de la familia mea, care mi-au fost livrate de diplomaţi suedezi, şi am aflat astfel că ei făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a primi orice informaţie de la reţeaua noastră de contacte de misionari din Coreea şi din China.

Presa occidentală

În ianuarie 2016, mi s-a permis să dau un interviu lui Will Ripley, un jurnalist de la CNN pentru care guvernul nord-coreean a garantat accesul înainte. Ne-am întîlnit în sala de conferinţe a unui hotel din Pyongyang. Ripley m-a întrebat dacă viziunea mea despre conducerea ţării s-a schimbat şi am răspuns că da. „Înainte credeam că ei îşi deifică liderii prea mult, dar ei nu îşi zic zei”, i-am spus. Asta nu era adevărat, desigur. Ripley m-a întrebat dacă am nevoie de ceva şi i-am cerut o Biblie. Curînd după aceea, un gardian mi-a adus una în celulă, trimisă de soţia mea, cu luni înainte, alături de medicaţia pentru tensiune. În dimineaţa de 9 august 2017, eu săpam gropi ca de obicei cînd un gardian mi-a cerut să mă opresc şi m-a însoţit înăuntru, spunîndu-mi să-mi adun lucrurile. Mi-am luat Biblia şi cîteva hîrtii, inclusiv un imn pe care-l compusesem, şi m-au împins într-o maşină. După treizeci de minute, eram tras într-o mică sală de conferinţe dintr-un hotel din Pyongyang. De o parte a mesei era un rînd de oameni – canadieni, am presupus. Am aflat mai tîrziu că era Daniel Jean, un consultant pe probleme de siguranţa naţională al premierului Trudeau, şi un fost deputat, ministru de Afaceri Externe, plus încă cinci delegaţi. De cealaltă parte erau şase nord-coreeni. Nimeni nu a vorbit şi nici unul nu m-a băgat în seamă. Un oficial nord-coreean a intrat aducînd o scrisoare şi unul din echipa lui a citit-o cu voce tare. De îndată ce a rostit cuvîntul coreean „eliberat”, am ştiut că am scăpat. Trecuseră 919 zile – doi ani, şase luni şi o săptămînă – de cînd fusesem încarcerat. Ieşind încet din încăpere, mă simţeam ca şi cum mă trezeam din visare. Dar numai după ce am ajuns în siguranţă în avion, privind spre munţii îndepărtîndu-se prin fereastră, am explodat de bucurie. Eram, în sfîrşit, liber.

vineri, 5 iulie 2019

Mereu pe lângă subiect


Nu rar mi se întâmplă să constat cum lucrează matricea interpretării legaliste a Bibliei. Una din demonstrațiile „de forță” a legalismului se vede în unele biserici după sau în timpul predicii. Poate vi s-a întâmplat și vouă asta și probabil nu vă este necunoscută situația pe care o descriu mai jos.
Mă aflam la invitația unor cunoscuți într-o biserică din zona Ardealului unde am susținut un mesaj despre creștere spirituală prin care încercam să scot în evidență cât de benefică este maturizarea spirituală în comparație cu infantilismul spiritual. În timpul mesajului analizam chipurile celor din sală și mi se păreau unele din ele din piatră efectiv, acele chipuri „poker face” care cu greu ar putea trăda vreun sentiment, gând sau emoție. La final în discuția de după încheiere în cadrul unei părtășii întrebările venite spre mine au fost: „Frate, câți copii ai?” „Frate, ce crezi despre siguranța mântuirii?” „Ești arminian sau clavinist?” și ultima pe care mi-o amintesc „Crezi că va intra vreun homosexual în cer?”
Am fost atât de dezarmat încât am dat niște răspunsuri evazive și m-am retras din conversații prelungind jenant de mult conversația cu un grup de adolescenți din încăpere. Am fost dezarmat pentru că ne facem așa de repede timp de ciorovăieli doctrinare care nu ajută la nimic și așa de puțin timp pentru discuții constructive și benefice omului spiritual. Preferăm să îi dăm steroizi și să îl umflăm iresponsabil de tare pe omul spiritual în loc de creștere sănătoasă din cuvânt.
Într-o abordare directă a cărturarilor și a fariseilor Mântuitorul le atrage atenția că asupra ciorovăielilor doctrinare spunându-le: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţînţarul şi înghiţiţi cămila!” El se referea exact la același lucru și anume la importanța pe care aceștia o dădeau unor aspecte neconstructive ci doar legaliste. De multe ori acolo ne aflăm și noi, ne concentrăm pe lege lepădând harul. Ne concentrăm pe lege ignorând Cuvântul care dă viață, uităm că legea aduce condamnare și insistăm să ne concentrăm pe săbii și bătălii în locul abordării serioase a Cuvântului Vieții.
Nu am pretenția că abordez în mesaje cele mai senzaționale subiecte. Nu am pretenția ca audiența să izbucnească în „amin-uri” vocale și aprecieri. Am doar dorința dacă se poate să fim totuși în acord cu îndemnurile primite. Am dorința (poate nelegitimă) ca să mai ieșim din forme și să ne expunem Cuvântului, să ne facem vulnerabili Duhului Sfânt care ne poate transforma și crește. Părerile mele despre subiectele pe care sunt abordat cel mai des sunt de găsit pe acest blog, nu le ascund sau evit dar nici nu doresc să discut la nesfârșit pe aceste teme. Aceste discuții nu fac bine nimănui exceptând firea unor oameni care ar vrea în „neprihănirea lor” să ucidă măcar din vorbe pe toți cei ce nu se încadrează în tiparele lor de gândire.
Dacă am înțelege câtă bunătate, dragoste, prospețime, energie, curăție, acceptare și bucurie găsim în Cuvântul Vieții… Dacă am vrea să descoperim pe Isus în toată frumusețea lui. Dacă am dori să ne adăpăm din Izvorul Vieții pentru a ne potoli setea și a en spăla de pornirile aspre, rigide, tăioase ale firii religioase. Dacă am vrea să iubim ca El, să acceptăm ca El, să aducem speranță ca El. Toate le avem acolo dar noi preferăm să ne ciorovăim. Nu e păcat?
Nu e păcat să tai când poți uni? Nu e păcat să fii aspru când poți fi blând? Nu e păcat să judeci când poți ierta? Nu e păcat să închizi când poți elibera? Nu e păcat să scrâșnești din dinți când poți zâmbi? Nu e păcat să condamni când poți aduce vestea bună? Nu e păcat să respingi când poți primi?
O dacă am vrea să ne lăsăm pătrunși de „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!” astfel încât în urma noastră să răsară, să înflorească, să curgă râuri, să izbucnească viață…

joi, 4 iulie 2019

Nu putem fi toți misionari peste hotare, dar …



Patru dintre prietenii noștri sunt implicați intens în evanghelizarea și ucenicizarea națiunilor. Și nu, ei nu sunt misionari transculturali! Iată cum au reușit:
Informatician:
IT-ist fiind, împreună cu soția și adolescenții familiei s-au așezat într-o duminică la masa de prânz și au discutat despre ce a vorbit un misionar la biserică. Nu era prima dată când discutau despre misiune și explorau moduri în care ar putea să aibă un impact în lucrarea lui Dumnezeu din întreaga lume; dar de data aceasta a fost diferit. Înainte de a se ridica de la masă, ei luaseră o decizie.
În decurs de o lună, au vândut casa în care crescuseră copiii și s-au mutat într-o casă mult mai mică într-o parte „mai ieftină” a orașului. Diferența de preț dintre cele două case au dat-o pentru finanțarea misiunilor transculturale de peste hotare.
Agricultor:
Un cuplu mai în vârstă și-a vândut ferma și s-a mutat în oraș, unde soțul a început să lucreze cu jumătate de normă în funcția de consultant în investiții.
Asociații săi în afaceri aveau case mari care dădeau spre un teren public de golf și îi recomandaseră mai multe case în acea zonă. A încercat să locuiască acolo pentru o vreme, dar apoi a vândut casa și a închiriat un apartament frumos și mic, la câțiva pași de biserică și de locul lui de cumpărături. A șocat și mai mult asociații când și-a părăsit slujba și a început să lucreze voluntar cu normă întreagă, ca și consultant de investiții, la sediul central al unei agenții de misiune transculturală, aflat în apropiere. El se simte foarte relaxat și împlinit, și încă nu a lovit vreo minge de golf.
Inginer:
Un inginer a negociat o perioadă de absență de la locul de muncă și, pe propria cheltuială, s-a mutat în Brazilia împreună cu soția și cele două fiice tinere. După ce au lucrat timp de mai mulți ani în mentenanță și construcții într-un centru de misiune, rămânând fără economii, s-au întors acasă și el a mers înapoi la locul de muncă.
Câțiva ani mai târziu, i s-a oferit o promovare importantă – una care i-ar fi dublat salariul și ar fi compensat toți banii pe care îi cheltuise în timpul anilor lucrați peste hotare, și chiar mai mult. El a refuzat promovarea, deoarece ar fi însemnat să se mute în alt oraș. El a considerat că fiicele sale aflate în liceu aveau nevoie de o casă, biserică și școală stabile înainte de a pleca la facultate. Nu s-a răzgândit, chiar dacă șeful său i-a spus că nu i se va oferi din nou o astfel de promovare. Una dintre fiicele sale este acum o misionară de carieră.
Profesor:
În timp ce se vorbea despre misiunea transculturală, un profesor care avea trei copii  adolescenți și-a propus un plan pentru a finanța o mare parte din nevoile financiare ale unui misionar. În primul rând, el a luat casa la rând împreună cu familia sa și au adunat sute de lucruri pe care le-au vândut, iar suma obținută a fost direcționată către misionarul lor.
Apoi, în mod deliberat, „au redus” cheltuielile pentru relaxare, divertisment și stilul de viață. Au înlocuit sportul de schi cu patinajul, mesele la restaurant cu picnicuri în parc; în loc să cumpere cărți și casete video le-au împrumutat de la bibliotecă; au trecut de la filme la cinematograf la filme închiriate; de la mersul peste tot cu mașina la mersul pe jos sau cu bicicleta cât de des posibil; și de la cumpărarea tuturor hainelor noi, la cumpărarea unor haine la mâna a doua. De asemenea, au exersat filosofia de imigrant a mamei mele: „Poart-o, folosește-o, păstrează-o, dăruiește-o.”
Au trimis toți banii economisiți către prietenul lor misionar. În cele din urmă, s-au mutat într-un cartier mai puțin bogat pentru a sluji personal imigranților care locuiau acolo.
Patru familii, patru povestiri, dar există zeci de mii de creștini care se văd administratori ai banilor lui Dumnezeu și care susțin financiar misionarii din bugetul familiei lor. Oameni ca tânăra familie de muncitori care ne-a dat 40.000 de dolari în 7 ani; tâmplarul care, în timpul carierei sale, a dat 25.000 de dolari; omul de afaceri care a dat 35.000 de dolari în ultimii 30 de ani; familia șoferului de camion care ne-a susținut cu 1.000 de dolari pe an timp de 44 de ani; și femeia singură care lucrează la spital și care conduce o mașină veche, dar care ne-a dat 50 de dolari în fiecare lună timp de 600 de luni consecutive!
Acești prieteni ar fi putut cumpăra mașini mai frumoase, mobilier de lux sau să plece în vacanțe costisitoare, dar în schimb au investit în misiune, adunându-și astfel comori în cer.
Jo și cu mine avem 6000 de colegi, misionari Wycliffe. Fiecare dintre ei are zeci de mărturii de acest fel despre prietenii lor care-i susțin.
Poate că zeci de mii de povestiri vor rămâne nespuse, iar oamenii care fac aceste sacrificii vor trăi în anonimat și fără să primească laude sau recompensă. Dar nu pentru totdeauna. Dumnezeu ține evidența. Autorul epistolei către Evrei, evocă învățăturile lui Isus, care adesea îi îndemna pe oameni să facă binele pe ascuns ca Tatăl Său să-i răsplătească pe față: „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți.” (Evrei 6:10).
A Kick in the Pants, de Jack Popjes

miercuri, 3 iulie 2019

Liderul și singurătatea



Oare e posibil ca liderul, persoana aparent cea mai înconjurată de oameni, cea mai în mijlocul mulțimii, să fie și una dintre cele mai singure persoane? Pare surprinzător, dar este cât se poate de adevărat.
De la președintele de țară până la antreprenorul de succes, orice om aflat în rol de conducere trăiește pe pielea lui această realitate.
Să fie oare pastoral / liderul creștin exclus din lista asta? Nicidecum. Cu toate că se vorbește extrem de puțin despre acest fapt, liderul nu are cum să nu remarce doza semnificativă de singurătate care îi dă târcoale în mod sistematic. Să fie acesta prețul plătit pentru onoarea poziției asumate? Poate că da. Se spune că a încerca să fii lider dar să elimini singurătatea e ca și cum ai decide să nu îți plătești facturile. Pur și simplu nerealist. Dacă și tu recunoști această realitate, te invit să ne gândim împreună la ce e de făcut. Cum ar trebui să ne poziționăm în fața singurătății pentru a ne asigura că liderul trece prin experiența conducerii teafăr și nevătămat? De aici încerc să duc discuția în sfera conducerii spirituale. Observ așadar două posibilități la îndemâna oricui.
1. Să înfrunți singurătatea.
Ca orice bun creștin aș putea să împrumut cuvintele lui Dumnezeu folosite în context edenic (Nu este bine ca omul să fie singur) și să fac din ele cauza luptei mele împotriva singurătății din conducere. Cum să nu o înfrunt de vreme ce ea nu face parte din scenariul lui Dumnezeu pentru dezvoltarea mea?…chiar așa să fie? Care este atunci alternativa? Care alta decât baia de mulțime… oare?
Recunosc că izolarea face parte din suita de strategii ale diavolului pentru a mă aduce în zona vulnerabilității spirituale, dar nu pot nega nici că marii oameni ai lui Dumnezeu au fost oameni care au petrecut multă vreme în singurătate.
Cred că la acest punct ar trebui să menționăm necesara distincție dintre izolare și singurătate. Poate vom elabora subiectul într-un articol ulterior.
2. Să transformi singurătatea în aliat.
Oamenii mari ai Bibliei de la Moise la Isus sunt persoane îndeletnicite cu retragerea, obișnuite cu singurătatea. Muntele, pustia, închisoarea, odăița sau alte locuri au constituit pentru oamenii lui Dumnezeu perimetrul singurătății în conducere. Acolo au găsit cadrul de reconectare cu sine și, mai presus de toate, cu El. Mi-ar plăcea să aloc și acestui subiect spațiu mai amplu, de aceea mă rezum aici la a-mi anunța direcția articolelor următoare.
Dacă te-ai întâlnit cu singurătatea și nu știi cum ar trebui să o abordezi, te invit în călătoria dintre Carmel și Horeb sau pe vârful Sinai sau în grădina Ghetsimani sau…la următoarele mele articole.
Va urma . . .

Dinu Burzo

Pastor Coordonator al bisericii „Logos” Cluj-Napoca

Cluj-Napoca. A studiat teologia la Institutul Teologic Penticostal București (Licență - 2000), Lampeter University of Wales UK (MA - 2007) și ULBS (PhD - 2014). Este autor de cărți de teologie și spiritualitate creștină (Revelație și relevanță, Demascarea ispitei, Dinamica toleranței). Dinu este căsătorit cu Persi, împreună cu care au doi copii minunați, Abel și Sonia.

Sursa: http://www.prolider.ro

marți, 2 iulie 2019

Sat creștin din Mali masacrat de jihadiști: 100 de bărbați, femei și copii

Sat creștin din Mali masacrat de jihadiști: 100 de bărbați, femei și copii

Aproximativ 100 de creștini au fost masacrați de teroriștii musulmani în Mali, în luna iunie.
BBC relatează că pe 9 iunie militanții musulmani Fulani au năvălit înarmați într-un sat creștin în Sobarne Da și au ucis bărbații, femeile și copiii.
Oficialii spun că au găsit cel puțin 100 de cadavre. De asemenea, atacatorii au ucis animalele și au incendiat casele.
„Aproximativ 50 de bărbați înarmați au venit cu motociclete și camionete”, a declarat un supraviețuitor al masacrului, Amadou Togo. „Mai întâi au înconjurat satul și apoi l-au atacat – oricine a încercat să scape a fost ucis”.
„Nimeni nu a fost cruțat – femei, copii, bătrâni”.
Până în prezent nici un grup terorist nu și-a asumat răspunderea pentru atac.
„În acest moment avem 95 de civili morți. Trupurile lor sunt incendiate, continuăm să-i căutăm pe ceilalți”, a declarat un oficial local.
Grupul de supraveghere a persecuției creștine, Uși Deschise, a raportat că fiecare persoană ucisă în acest atac era creștină. Agențiile de securitate de la fața locului au declarat că satul a „fost practic șters de pe fața pământului”.
Africa de Vest este zona unde au avut loc cele mai brutale atacuri împotriva creștinilor din ultimii ani, care au luat mii de vieți. Mali a intrat sub această amenințare după ce în 2012 jihadiștii au preluat țara. Violența a devenit atât de gravă, încât guvernul din Mali a demisionat în aprilie.
Organizația Uși Deschise încurajează creștinii să folosească următoarele motive în rugăciunile pentru credincioșii din Africa de Vest:
Să ne rugăm ca Dumnezeu să fie lângă frații și surorile noastre care suferă în Mali și în întreaga Africă.
Să-I cerem lui Dumnezeu să reverse dragoste, ordine și pace peste aceste comunități. Să ne rugăm pentru siguranță și protecție.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să intervină în acest conflict violent și să aducă în fața justiției pe vinovați. Aceste atacuri trenează de prea mult timp.
Pe măsură ce vedem magnitudinea acestor atacuri, să ne rugăm ca Dumnezeu să pună capăt acestei mișcări teroriste.
Să ne rugăm ca harul și mila lui Dumnezeu să lucreze în această tragedie.
Să ne alăturăm în rugăciune creștinilor și conducătorilor bisericii din Sahel, pe măsură ce Dumnezeu lucrează prin ei pentru a aduce mângâierea și puterea Lui.
Emily Jones
CBN News

luni, 1 iulie 2019

ProMisiune cu Radio Maranata Vulcan - Interviu cu Gigi Neagu(2) Audio


Misionarul și Misiunea Radio Maranata Vulcan -Realizator: Nelu Marțian Vulcan 30.05.2019

                                                              Ascultați AICI...
  
Tezaurul promisiunilor

PRIVIRE ÎNAPOI, APOI ÎNAINTE


Dar îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în vremea tinereţii tale şi voi face cu tine un legământ veşnic.

Ezechiel 16.60

Oricare ar fi păcatul nostru, Domnul rămâne credincios în dragostea Sa pentru noi.

El priveşte în urmă. Vezi cum îşi aminteşte de zilele de altă dată, când ne-a chemat ca să facem legământ cu El, şi când noi ne-am predat Lui. Ce zile fericite au fost acelea! Domnul nu ne mustră pentru nimic şi nu ne învinuieşte de lipsă de sinceritate. Nu, El priveşte la legământul Său cu noi, mai mult decât la al nostru cu El. 
S-ar fi putut ca El să aibă vreun gând ascuns în legătură cu acest legământ sfânt? Nu! Dimpotrivă; ce bunătate ne-a arătat El, ca să-şi aducă aminte de noi în dragostea Sa!
El priveşte înainte. 

El a hotărât să nu se dea înapoi de la legământul Lui. Dacă noi nu suntem credincioşi legământului, totuşi El rămâne credincios. El spune cu tărie: „Voi încheia cu tine un legământ veşnic" şi nu Se gândeşte să dea înapoi. Binecuvântat fie Numele Lui, că El priveşte la pecetea sfântă, „sângele legământului celui veşnic" şi se gândeşte la Cel care S-a pus chezaş pentru noi şi care a întărit acest legământ, la Fiul Său prea iubit; iată de ce El îşi va ţine făgăduinţele Sale sfinte. „El rămâne credincios", căci nu se poate tăgădui singur.


Doamne, Te rog pune în inima mea această făgăduinţă de preţ şi fă să mă hrănesc cu ea în fiecare zi.