Live Radio

vineri, 16 februarie 2018

Muzica în Biserică – „Cenușăreasa bisericii”

Sunt câteva luni de când am fost invitat la un concert dedicat sărbătoririi nașterii Domnului Isus. Unii s-au plâns că programul a conținut prea multă muzică și prea puțină predicare. M-am gândit că n-au dreptate, dar n-am putut să explic de ce. Timpul parcă zburase …
Ieri, la noi la biserică, corul Universității Azusa a susținut un program muzical. Cerberii tradiției noastre m-au asaltat panicați: „Iar un serviciu fără predică? Nu se poate! Trebuie să zici ceva și dumneata.
M-am gândit că, poate, Dumnezeu îmi dă ocazia să spun acum ceea ce aveam de mult pe inimă. Într-una din pauzele dintre grupările de cântece, dirijorul corului mi-a făcut semn că este timpul să predic un pic. Incerc să aștern aici, pe hârtie, ceea ce am spus atunci. Poate că va folosi si la alții, de prin alte părți.
Am fost invitat să vorbesc deoarece, pentru unii dintre dumneavoastră, un servici de închinare la biserică fără predică este un sacrilegiu. Muzica și … predica … Oare care sunt mai importante ?
Există persoane pentru care în biserică se cântă prea mult și se predică prea puțin. Lor le-ar place să se predice aproape tot timpul și să nu se cânte aproape de loc. Vă rog să ridicați mâna sus cei care credeți că trebuie să se predice mai mult. Există cineva aici care este de această părere? Există cineva afară de … predicatorul care vă vorbește? (Hohote de râs).
În multe locuri, cântarea este tratată ca un fel de cenușăreasă a bisericii. Muzica este doar un fel de umplutură. Când n-avem ceva de făcut, sau când trebuie să facem ceva între alte două lucruri socotite importante … dăm tonul la o cântare …Nu ne gândim neapărat la ceea ce se cântă. Nu ne preocupă dacă melodia sau textul exprimă sau nu o stare anumită a noastră; dacă are un mesaj cu care să ne identificăm în clipa aceea. Pur și simplu … dăm o cântare comună …
Aă vrea să vă spun ce cred eu că este rău cu aceasta. Vreau să vă arăt două texte din Biblie care mi se par foarte importante, dar înainte de aceasta vreau să vă spun ceva despre noi înșine.
1. Dumnezeu ne-a alcătuit într-o fascinantă dualitate: minte și inimă. Amândouă sunt parte din sufletul nostru si amândouă sunt la fel de importante.
Anticii susțineau că mintea trebuie pusă la dreapta omului, iar inima la stânga. Mâna dreaptă este pentru domnie, pentru purtarea sceptrului. Ea simbolizează înțelepciunea. Verigheta o purtăm însă pe mâna stângă, pentru că, vedeți, … căsnicia este o problemă … de inimă!
Mintea este responsabilă cu rațiunea, cu gândirea, cu înțelegerea lucrurilor. Cu ea ne orientăm asupra relației dintre cauză și efect. Cu ea analizăm realitatea înconjurătoare și tot cu ea căutăm să găsim soluții raționale la problemele pe care le întâmpinăm. Mintea se poate exprima analitic și matematic. (Pe vremea mea învățam ca 2+2=4, astăzi nu știu cum se mai învață în școlile acestea moderne!)
Mintea poate fi însă foarte seacă și rece. Mai ales gândirea abstractă ne poate duce la cinism și la deznădejde. Mintea are și ea nevoie de ceasuri de bucurie și de destindere. În astfel de clipe, mintea creiază ceea ce noi numim Poezie. Poezia este muzica minții. Ea are și rimă riguroasă și ritm și cadența și trofi. Este maximul de exuberanță pe care și-l poate permite mintea: să creieze poezie. Să așeze riguros niște cuvinte care să exprime tensiunile interne.
Pe de altă parte avem inima. Inima este sediul sentimentelor. Trebuie să recunoaștem că inima este foarte dezordonată. Biblia ne spune că „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine o poate pricepe?” Freud, psihiatrul care a căutat să alcătuiasca un sistem pentru cauzele tulburărilor mentale și afective, omul care a inventat o metodă de psihanaliză prin care a „demontat” gândirea și personalitatea omului în blocurile componente, a recunoscut spre sfârșitul vieții că toate pronunțările lui sunt valabile pentru specificul masculin al speciei, pentru bărbați. „N-am reușit niciodată să pot pătrunde taina aceasta: „Ce vor de fapt femeile? Ce le pune în mișcare și ce le face să meargă?” – a spus el. Cu femeile este mai complicat pentru că este o problemă, nu de minte, ci … de inimă.
Ei bine, inima aceasta își are trăirile ei și limbajul ei specific. Când inima reușește să se culeagă și să se disciplineze într-o anumită direcție ea creiază „Muzica”! Muzica este maximul de disciplinare, maximum de rigurozitate, maximul de concentrare al … inimii! Dacă vreți un joc de cuvinte, ,,Muzica este Poezia inimii, tot așa cum Poezia este Muzica minții“.
2. Dumnezeu le-a așezat pe amândouă în noi și are nevoie de amândouă pentru a comunica efectiv cu fiecare dintre noi.
Există o comunicare a lui Dumnezeu cu mintea noastră. Pentru aceasta avem Biblia. Mintea noastră trebuie să o primească ca din partea lui Dumnezeu, să zăbovească asupra ei, s-o citească și să mediteze asupra conținutului ei, căutând modalități pentru a o pune în practică.
Există însă anumite limite ale acestei comunicări la nivelul mintii. G.K. Chesterton spunea că „există o cale de la ochi la inimă care nu trece prin intelect.” În mod similar, există o cale de la urechi la inimă care nici ea nu trece prin intelect. Este calea „impresiilor” și a intuiției.
Cum poți să explici rațional și analitic impresia pe care ți-o lasă panorama unei câmpii înflorite? Cum poți măsura parfumul unei flori? Cum poți pune în ecuație dragostea sau durerea unei mame pentru copilul ei? Anumite lucruri și trăiri nu se pot comunica la nivelul minții.
Atunci Dumnezeu folosește o cumunicare directă cu … inima. O comunicare care trece pe lângă minte fără să o atingă și ajunge direct la … inimă. Această comunicare, de la inimă la inimă se poate face și prin intermediul Muzicii. Ea poate transmite impresii și sentimente. Există o muzică de jale și o muzică a exuberanței. Există chiar o muzică militară care trezește și întreține sentimentul patriotic. Mânați de muzica patriotică oamenii au pășit în front și au plecat să moară pentru țara și poporul lor. Există doine de dor și există cântece de leagăn care stâmpără sufletul și cheamă odihna peste o inimă arsă de iubire. Există cântece care întrețin entuziasmul maselor și altele care alungă duhurile rele ale împîraților.
Cum numim noi aceste mesaje de la Dumnezeu care trec „pe lângă minte” și vin direct în sufletul nostru? Teologia folosește termeni ca „revelație”, „iluminare”, „inspirație”, „proorocie.” Mintea nu poate și nici n-are voie să conteste sau să nege aceste mesaje. Ele trebuiesc luate așa cum au venit, ca din partea lui Dumnezeu.
Cine nu crede în mesajul venit prin muzică sa meargă într-o duminică la o biserică ortodoxă sau catolică să asculte o liturghie. Dacă asta nu-l convinge, poate să continue explorarea cu o vizită la o sală de concerte sau la o gală de muzică „rock”! Îl rog însă să nu-i privească pe cei de pe scenă, ci pe cei din … audiență. Va vedea influența muzicii asupra celor ce o ascultă.
Haideți acum să vă arat cele două texte de care v-am vorbit. Mai întâi 2 Cronici 25:1-5. N-am să citesc tot textul. Am să vă arat doar câteva expresii extrem de sugestive pentru subiectul nostru. Cred că știți cu toți că David a fost acela care a introdus muzica în serviciile de închinare de la Cort și de la Templu. El a ales și așezat cetele de cântăreți rânduite să acopere tot anul de activitate la Templu.
Ce l-a făcut însă pe David să ia această hotărâre? Cum a justificat el importanța muzicii în serviciile divine? Iată ce am găsit eu: uitați-vă la următoarele expresii:
 … fii lui Asaf, Heman și Iedutun care PROOROCEAU întovărășiți de arfă, de alăută și de chimvale” (v.1), o proorocie cu acompaniament muzical, veți spune. Să citim însă mai departe:
 … fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prooroceau dupâ poruncile împăratului” (v.2) Hmmm … parcă am mai auzit noi de predici făcute „la cerere” … Ce o însemna „prooroceau după poruncile împăratului”? Să citim însă mai departe:
… șase, sub cârmuirea tatălui lor, Iedutun, CARE PROOROCEAU CU ARFA, ca să laude și să măreasca pe Domnul” (v.3).  Aceștia prooroceau „cu arfa”, fără cuvinte, doar cu instrumentul muzical !! Fascinant!
” … toți fiii lui Heman, care era VĂZĂTORUL ÎMPĂRATULUI, CA SĂ DESCOPERE CUVINTELE LUI DUMNEZEU și să înalțe puterea Lui” (v.5). Muzica este legată aici direct de revelație ăi de inspirația divină („văzătorul”, „ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu”).
Există un loc al muzicii în viața Bisericii. Ea trebuie pusă alături de predica din Cuvânt. Inima noastră are nevoie să primească mângâierea muzicii direct din inima lui Dumnezeu, fără să treacă întotdeauna pe la minte. Dumnezeu are nevoie să ne vorbească direct inimii și inima noastră are nevoie să i se adreseze câteodată direct lui Dumnezeu. Lăsați-o să facă aceasta.
Al doilea text este în Psalmul 147:1-4. Iată motivația muzicii în serviciile noastre divine:
Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm.
Autorul psalmului 147 ne dă trei motivații majore. În primul rând, pentru că este frumos. Cântarea este ca o podoabă a sufletului. În al doilea rând, pentru că este plăcut. Cântarea este o cale de exprimare a sentimentelor. Cuvântul fără melodie nu ne dă voie să spunem totul așa cum simte inima. Lăuntrul nostru are nevoie să izbucnească, din când în când, prin izvorul melodios al cântării. Al treilea motiv pe care ni-l arată psalmistul este acela că se cuvine să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru. Lumea din jur preamărește prin cânt tot felul de lucruri. Nu este treaba noastră aici sș spunem care dintre acestea merită să fie puse în cântec și care nu. Noi vrem să spunem doar că dacă lumea cântă despre lucruri trecătoare, cu atât mai mult „se cuvine să-L laudăm” noi, creștinii, pe Dumnezeul și Mântuitorul nostru veșnic!
Aș vrea însă să vă atrag atenția și asupra versetelor 3 și 4 din acest Psalm:
Domnul zidește iarăși Ierusalimul, strânge pe surghiuniții lui Israel; tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile”.
Cântarea de laudă, muzica aceasta a inimii, are și ea puterea ei. Psalmistul o pune alături de lucrările de restaurare. Muzica tămăduiește și leagă rănile noastre.
Scena întâi: unul din orașele Poloniei. Timpul: vremea celui de al doilea război mondial. Circumstanța: un grup de evrei așteptau să intre în băile morții pentru exterminare. Ochii lor erau ațintiți asupra unuia mai bătrân, cu fața lungă, jumătate acoperită cu barbă. Era rabinul lor. Toți așteptau să audă de pe buzele lui niște cuvinte potrivite situației. Buzele acestea de pe care deprinseseră înțelepciunea de viață și mângâierea erau acum așteptate să se miște iarăși și să rostească niște cuvinte potrivite. După o tăcere dureroasă, rabinul a vorbit. Ce să spui însă într-o astfel de situație? Iată care au fost cuvintele lui:
Haideți să cântăm o cântare de laudă.” Cu ochii pe jumătate închiși, rabinul a început să depene ca de pe un fir al vieții melodia molcomă a unui imn de la Sinagogă …
Scena a doua: temnița din Filipi. Timpul: vremea apostolilor. Circumstanța: Pavel și Sila sunt cu picioarele în butuci, în temnița din lăuntru, sau celula singuratică. „Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau.” Cu ce i-a fermecat cântarea aceea de laudă de n-au fugit nici unul când a rupt cutremurul ușile temniței?
Scena a treia: grădina Ghețimane. Timpul: cu puțin înaintea răstignirii. Circumstanța: Cuvinte de rămas bun, vreme de luptă spirituală și de agonie. Mântuitorul Și-a legănat sufletul întristat în unduirile alinătoare ale cântecelor: „După ce au cântat cântarile de laudă, au ieșit în muntele Măslinilor“ (Marcu 14:26).
Scena a patra: acum și aici. Vă mulțumim pentru o după amiază de muzică la Bethel. Inima noastră avea nevoie de aș a ceva.
Daniel Brânzei

Niciun comentariu: