Live Radio

miercuri, 18 octombrie 2017

IRIMIA ROXANA, copilul care îşi foloseşte voinţa pe post de mâini. „Simt că m-a binecuvântat Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumesc ajutându-i pe cei din jur”

Irimia Roxana

Cuvântul de ordine este voinţa. Pentru ea există un singur handicap care ar putea-o  ţine braţ la braţ cu suferinţa: neimplicarea. E fix un dop de om şi privind-o atent nu-ţi dai seama exact dacă ochii îi sunt umezi de durere sau de fericire că stă la masă cu oameni întregi. Întregi fizic, că în rest, chiar dacă are doar 24 de ani şi a fost foarte ocupată cu proiectele ei de voluntariat, observă „dizabilităţile comportamentale” ale celor care emană aere de integritate.

Voinţă. Voluntarul care nu se plânge de bani

Numele ei este Roxana Irimia şi are multe de spus despre ce poate ea realiza cu cele două mânuţe ale ei. Multe şi fără lamentări. Multe şi fără a cuantifica câştigurile efemere.  Neobişnuitul poveştii ei nu se lasă aşteptat şi nici nu trebuie să fie descoperit prin vreo expertiză. La o privire în detaliu a copilului care vorbeşte dezinvolt despre implicare şi voluntariat, realitatea te loveşte dur în moalele capului. Omului mignon din faţa ta îi lipsesc tocmai uneltele necesare muncii. Roxana s-a născut fără cele două mânuţe, însă nu  vede nici cea mai mică problemă în acest „detaliu fizic”.
Roxana Irimia şi presiunea timpului prin sufletul fluturilor
Paradoxal, pentru ea nu există „NU POT”
„Nu există nu pot, există doar la foarte mulţi „nu vreau”. Lucrurile depind de fiecare om, dar de fiecare dată mie mi-a plăcut să lupt eu pentru mine, pentru că nimeni nu ar putea să lupte pentru mine, ci doar eu”, spune Roxana Irimia când încerci să afli de la ea în ce momente are nevoie de o „mână de ajutor”.
Nu poate defini cu exactictate „greul, lucrul greu”.
„Mie nu mi se mai pare vreun lucru greu. Am stat şapte ani de zile singură şi a trebuit să-mi rezolv toate lucrurile singură. Absolut toate lucrurile le făceam singură”, subliniază tânăra.
Este absolventă a Liceului de Arte „Sigismund Toduţa” din Deva şi a urmat cursurile Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara. În clase normale, de masă. Şi îi zâmbesc ochii când aude termenul de normal asociat cu activitatea sa. Mai mult, simte nevoia să accentueze „absolut normale”.
Recunoaşte că singura greutate pe care a simţit-o în timpul anilor de studii a fost cu hăţişul legislativ.
„Mi-a fost puţin greu la liceu. Că a trebuit puţin… cu legea că nu prea permitea să fac o şcoală normală. Li s-a părut ceva absurd, dar până la urmă le-am dovedit ce pot să fac. În rest nu am avut alte probleme, pentru că eu nu am probleme legate de mentalităţi sau prejudecăţi”, povesteşte Roxana Irimia.

Căluţul Cavalli prin ochii Roxanei Irimia

Dovadă că Roxana va participa, zilele acestea, la Arad la Gala Persoanelor cu Dizabilităţi, alături de Florin Vrabie, reprezentantul Asociaţiei Parco Cavalli din Vulcan.

Profesorul Bucur i-a aduc bucuria artistului în viaţă

În clasele V-VIII, Profesorul  Simonel Bucur a fost cel care a ajutat-o să-şi dezvolte această latură şi i-a deschis această perspectivă a artistului plastic.
Acum, la vârsta maturităţii, îşi dă seama că drumul pe care l-a urmat este cel mai potrivit. De ce? „Pentru că prin ceea ce face îi poate ajuta şi pe alţii”.
Nu are, momentan, un loc de muncă şi nu se gândeşte la vreunul pentru că nu mai există stabilitate pe piaţa muncii şi nu-şi permite să rămână fără venituri. Se întreţine din pensia de boală, dar nu agreează acest subiect asociat cu ea.
„Asta mi-am dorit de foarte mult timp, ca persoanele cu dizabilităţi ca mine să poată să se descurce singure. Să poată să ajungă totuşi la un nivel să se descurce singure, să facă lucruri pe care ar dori să le facă şi să nu depindă întotdeauna de cineva” – Roxana Irimia
„Prin ceea ce avem (cei de la Parco Cavalli – n.r.) facem în aşa fel ca cei care sunt pe lângă noi să poată să o ducă totuşi bine. Cât de cât”, mai spune Roxana.

Îşi conduce propria viaţă cum conduce şi autoturismul

Simte traficul aglomerat, dar sigur nu este mai aglomerat decât propriile-i nevoi. În doi timpi şi trei mişcări scoate din rucsac un card care se dovedeşte a fi fix un permis de conducere. Are maşină pe care şi-o conduce singură. NU simte nici presiunea străzii ca vreun handicap.
„Este un trafic haotic, dar ce să facem. Sunt claxonată şi eu în trafic. M-am gândit de câteva ori că nu ştiu cum s-ar simţi un conducător auto care mă claxonează dacă s-ar da jos şi ar vedea cine este la volan. Tot timpul mi-am pus întrebarea asta: „oare cum ar reacţiona”?”, spune zâmbind Roxana având o explicaţie şi pentru această nebunie pe patru roţi. „Este secolul vitezei şi toată lumea este pe grabă”.

Plânge de nervi…

Ocoleşte acea bandă a vieţii în care se intersectează cu plânsul. Susţine că optimismul pe care îl emană este un mod de viaţă nu un joc de rol pentru publicul larg. Deşi este conştientă că reprezintă un brand care vinde bine pe piaţa „puterii exemplului personal”.
„Plâng de nervi, nu există motive în care să-mi plâng de milă. Plâng când nu-mi ies lucrurile aşa cum îmi doresc. Sunt lucruri din acestea mărunte pentru care ne enervăm toţi. De fapt acesta este modul în care mă descarc eu”, a povestit tânăra care zâmbeşte continuu în timpul unei discuţii.
Timpul este definit ca un duşman al ei. Presiunea timpului o exprimă şi într-un tablou cu fluturi, explicând totul prin viaţa scurtă a acestora. Nu neagă că şi-ar dori uneori să oprească timpul.
„Foarte repede trece timpul şi parcă nu realizăm atât cât am putea să realizăm. Aş opri câteodată timpul ca să pot face mai mult. Să fac mai mult pentru cei din jur. Sunt foarte mulţi oameni care nu au nici măcar un sfert din cât – pot să spun că – pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu”, accentuează Simona Irimia care te convinge cu ochii că voinţa ei este folosită pe post de mâini.
„Pot să spun că pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu. Nu am fost pedepsită. pentru mine chiar este o binecuvântare. Este un dar pe care în primul rând mi l-a lăsat Dumnezeu şi pot să-l folosesc ca să-i pot ajuta şi pe alţii.” – Roxana Irimia.
Zâmbeşte când spune că nu atrage oameni care s-o ajute, ci care au nevoie de ajutor, fiindcă aceştia au realizat că se descurcă singură.
Roxana Irimia a încercat de nenumărate ori să vândă tablouri pentru diverse acţiuni caritabile. Să cumpere cele necesare unor familii din comunităţi marginale. Acum va fi prezentă la Arad, în calitate de voluntar la Asociaţia Parco Cavalli, tocmai pentru a arăta comunităţii din judeţul vecin ce iniţiative au derulat ei în Hunedoara.
Ramona Roşulescu



Niciun comentariu: