DOVEZILE UNIVERSALE ALE POTOPULUI

Dar este timpul sa incepem examinarea pamantului ca un tot. In loc de a incepe cu un inceput imaginar, vom lua pamantul prezent asa cum il gasim si vom vedea daca putem afla ceva cu privire la trecutul lui, sau daca putem afla ce s-a intamplat cu el in trecutul indepartat.

Daca ar face o ancheta asupra acestei lumi batrane, un judecător de instructie onest si inteligent ar incepe prin adunarea faptelor reale posibile cu privire la situatia prezenta in ocean si pe uscat si indeosebi orice particularitate sau stare geologica ce leaga prezentul cu trecutul. Incepand in felul acesta, cu prezentul, si pasind inapoi in trecut, este posibil sa nu aflam tot ce dorim, dar ceea ce totusi vom afla va fi temeinic si de incredere din punct de vedere stiintific si nicidecum asemenea rezultatelor ipotetice sau conjuncturale care formeaza o parte din sistemul popular prezent. Cateva trasaturi clar vizibile de suprafata ale pamantului ar trebui sa atraga prima noastră atentie.

1. Vechile linii de tarm sau de plaja. – Acestea se gasesc inconjurand toate continentele la inaltimi variabile, cele superioare fiind partial sterse prin intemperii sau eroziuni, sau pot fi recunoscute numai de un observator cu experienta pe versantii muntilor. Acestea mai sunt numite si tarmuri ridicate, iar geologii le numesc adesea escarpe. Unele dintre ele sunt numai la cateva picioare deasupra nivelului actual al marii, in timp ce altele sunt la inaltime de o 150 sau mai multe sute de metri. Doua din cele mai usor de distins se vad pe coasta Atlanticului a Statelor Sudice la respectiv 7,5 si 35 de metri deasupra liniei prezente a coastei, fiind urmarite pe o distanta de cateva sute de kilometri. Pe coasta de sud a Californiei se recunosc nu mai putin de 10, ridicandu-se una peste alta ca o scara imensa, cu fata spre ocean. Nicio persoana inteligenta nu poate da gres in a le interpreta ca stadii succesive ale scaderii nivelului oceanului sau ale ridicarii uscatului, fapt care ar duce la acelasi rezultat.

Aceste vechi linii de tarm au fost de multa vreme cunoscute in Europa apuseana si in America rasariteana, dar numai de curand au fost studiate ca fenomene de insemnatate universala, intrucat apar pe toate coastele globului terestru. Daly, de la Harvard, in 1934 (vezi R.A. Daly, The Changing World of the Ice Age [Yale University Press, 1934], p. 271) a atras atentia la unele exemple aproximativ la 6 metri inaltime, care apar aproape aproximativ la aceeasi inaltime in multe parti mult distantate intre ele pe fata intregului pamant. El isi prezenta opinia ca ele reprezinta o scadere universala a nivelului oceanului in urma cu numai 3.000 sau 4.000 de ani. Acum, profesorul P.H. Kuenen, de la Universitatea din Groningen, Olanda, una dintre autoritatile cele mai eminente din lume, declara ca lucrarea lui Daly este bine atestata (Marine Geology [1950], p. 537, 538).

Cu aceste foste linii de tarm ale oceanului cu un nivel in coborare ar trebui sa fie asociate terasele inalte ale raurilor care apar in trepte pe laturile vailor marilor fluvii ale lumii si ale multora din rauri. In Europa apuseana terasele superioare ale catorva fluvii au fost urmarite pana la gura fluviilor acestora, unde se vede ca se contopesc cu vechile plaje ale oceanului la aceeasi inaltime, dovedind ca au o cauza inrudita sau comuna. Explicatia evidenta este scaderea nivelului oceanului universal.

Unele din terasele inalte ale fluviului Mississippi se pot vedea clar pe inaltimile mai mici ale Muntilor Stancosi in multe locuri, la inaltimea de pana la aproximativ 1640 metri peste nivelul actual al oceanului. Pentru a face aceste terase sau pentru a avea apa la nivelul acesta, intreaga vale a lui Mississippi ar trebui sa fie plina.

2. Bazinele interioare. – O alta caracteristica vrednica de retinut a suprafetei pamantului este existenta unei mari suprafete in forma de bazine raspandite pe fata tuturor continentelor, aceste suprafete neavand decat un drenaj interior, fara scurgere spre ocean sau avand numai o iesire veche la un nivel superior. Aceste bazine interioare, cum sunt ele numite, sunt inconjurate de dealuri si munti, apa lor neputand curge spre ocean, ci sta in forma de lacuri, sau seaca prin evaporare in cea mai mare parte a anului.

Toate aceste bazine interioare sunt inconjurate pe partea interioara cu vechi linii de tarm, aratand la ce nivel a stat odata apa, atunci cand bazinele erau pline. Milioane de americani au vizitat Marele Lac Sarat si au vazut unele din aceste linii de tarm la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului actual al lacului, acest vechi lac lasand semne de hotar atat de evidente, incat a primit numele de Lacul Bonneville. Un alt lac vechi sau fosil a fost Lacul Lahontan, situat la vest de Bonneville si, impreună cu cel dinainte, constituie parti a ceea ce geografii numesc Marele Bazin care a ocupat zone din Utah, Idaho, Oregon si California.

Marea Caspica este ceva enorm, aproximativ de doua ori cat toate Marile Lacuri din America de Nord luate la un loc. Totusi, este numai un lac pe jumatate secat intr-un bazin interior si mai mare, numit Mediterana Euro-Asiatica sau Oceanul Sarmatic.

Desertul Gobi din China este un alt bazin interior si a fost pe vremuri in cea mai mare parte un lac. Desertul Thar, la est de Indus, este un alt exemplu, cu lacuri vechi similare in parti ale Saharei si in alte parti ale Africii. Australia are si ea bazinele ei interioare, deoarece ele apar pe fiecare continent, iar suprafata totala a acestora a fost apreciata la aproape un sfert din intreaga suprafata a uscatului de pe intregul glob. Daca ar fi toate pline de apa simultan, ele ar constitui o dovada foarte clara si pozitiva a universalitatii anterioare a potopului.

Exista o buna dovada ca aceste vechi bazine de lacuri au fost pline cu apa nu prea demult. J. Claude Jones, de la Universitatea din Nevada, a facut o inspectie atenta si un raport ingrijit cu privire la lacurile antice care ocupau mai inainte o parte atat de mare a statului acum arid. Concluzia lui a fost ca “istoria Lacului Lahontan s-a petrecut in intregime in decursul ultimelor cateva mii de ani.” Dupa parerea lui, extinderea maxima a acestui lac preistoric n-a fost cu mai mult de 2000 de ani in urma.

Este rational a trage concluzia ca, daca s-ar face o lucrare la fel de ingrijita cu privire la multe alte lacuri antice, ele ar prezenta dovezi ca au fost pline cu apa nu cu multa vreme inainte, deoarece unele din ele nu au numai schelete de balene, de foci si de alte animale marine pe tarmurile lor, ci si foci vii si alte vietati marine, ca in cazul lacului Baikal si al Marii Caspice.

3. Mumiile arctice inghetate. – Toata lumea stie ceva despre elefantii fosili (mamuti) gasiti depozitati la rece in partile arctice ale Siberiei si Peninsulei Alaska. Putini par sa aiba o idee corespunzatoare cu privire la numarul lor incredibil, desi unele din insulele arctice, mult in interiorul Cercului Arctic, sunt compuse in principal din oase de elefant si oase de alte animale cu destul nisip si destula gheata pentru a le cimenta laolalta. Dar ce nu stie nimeni este ca uriase gramezi de busteni sau trunchiuri de copac, toate despicate, frante si ingramadite in cea mai mare confuzie, se gasesc asociate cu aceste resturi fosile de elefant. Aceste trunchiuri de copaci sfaramati si in dezordine se adauga in mare masura la celelalte dovezi ca o catastrofa acvatica salbatica a stat la baza acestei stari de fapt.

4. Fisurile umplute cu oase. – In Anglia si in multe alte parti ale Europei, asa cum sunt descrise de Sir Joseph Prestwick si de altii, se gasesc mari fisuri verticale sau crapaturi in pamant, pline pana la refuz de oase. Fisurile masoara de la cativa centimetri pana la cativa metri in curmezis, multi kilometri in lungime si nimeni nu stie cat de adanci. Oasele sunt toate frante, de data recenta, cu margini de fractura ascutite, nu roase sau zdrobite de animale. Animalele reprezentate sunt, de obicei, cele mari din latitudinile tropicale, ca elefanti, hipopotami, rinoceri, camile si altele asemenea lor, care au disparut, cel putin local, desi sunt reprezentati si cai, lei, reni, ursi si altele.

In cursul cutremurelor de pamant violente, adesea in pamant se produc mari fisuri, dar de obicei se inchid dupa câteva ore sau zile. Daca aceste fisuri de demult s-au deschis pe cand curentii oceanului purtau pe deasupra lor mari cantitati de oase, oasele le-ar fi impiedicat sa se inchida si ele s-ar fi pastrat in acest caz asa cum le gasim astazi.

5. Marile gramezi de pietris. – In multe parti ale lumii, la mare departare unele de altele, apar mase uimitoare de pietre, uneori rotunjite, dar alteori sfaramate, sub forma unor gramezi de bolovani, in marimi incepand de la acea a unui ou, pana la ale unei albii de spalat sau ale unei camere de casa si intinzandu-se adesea pe suprafete de multe mile. Ele au adesea infatisarea unui vechi tarm de mare batut de furtuni, cu exceptia ca pe tarmurile sau pe plajele moderne toate pietrele sunt roase si rotunjite, pe cand in colectiile antice multe dintre pietre sunt frante si prezinta ascutisuri proaspete. Aceste gramezi antice de bolovani sunt acum undeva la un nivel inalt si uscate, adesea in asemenea situatii incat chiar si geologii experimentati nu pot sa inteleaga de unde ar fi putut veni apa care le-a adus.

Aceste stari nu sunt in niciun caz restranse la asa-numitele regiuni glaciale. Grecia si Creta, precum si parti din Africa de Nord sunt in mare masura acoperite cu o masa groasa de pietre sfaramate numite brecii. Gramezi monstruoase de bolovani apar in locuri diferite din California de Sud si, acum un secol, Louis Agassiz le raporta ca existand in valea Amazonului, adica la Ecuator. Agassiz a strigat: “Ghetari”, dar putinii oameni de stiinta de atunci au fost atat de mult sclavii unei teorii fanatice, incat nu au incercat sa isi imagineze ghetari continentali sub soarele arzator tropical la nivelul marii sau mai jos de acesta.

De ce nu am lega toate aceste trasaturi caracteristice de suprafata ale pamantului intr-un unic tablou consistent? (1) Vechile linii de tarm, (2) bazinele interioare, (3) mumiile arctice inghetate, (4) fisurile umplute cu oase, (5) gramezile monstruoase de vechi pietre sau bolovani. Desigur, geologii in general sunt nerabdatori sa dea date foarte diferite unora din evenimentele mondiale de care s-a vorbit mai inainte. Dupa cum am vazut, ei doresc sa inceapa departe in trecut aproape de punctul pieritor al unei vesnicii trecute, si apoi sa se indrepte spre prezent prin intermediul unor stadii lente si scurte. Ei doresc sa considere toate convulsiile violente ale trecutului (iar rocile raporteaza multe catastrofe de felul acesta) ca avand loc in serii, cate putine la fiecare moment, asa incat sa poata ajunge la prezent, adica, vorbind din punct de vedere geologic, la inceputul istoriei umane. Astfel, ei pot imbina trecutul cu prezentul, incet si usor, pe temeiul uniformitarismului lui Lyell si prin lente schimbari seculare.

Aceasta metoda de explicare a evenimentelor trecute este ipotetică si conjuncturala, precum pseudo-stiintele Evului Intunecat. Ea are prea putin in comun cu stiintele inductive, solide ale chimiei, fizicii si astronomiei. Ea ne spune ce putem presupune ca s-a petrecut. Ea nici macar nu pretinde ca porneste de la prezent, in spiritul unei investigatii oneste, care ia in calcul toate dovezile reale in ansamblu pentru a descoperi ce trebuie sa se fi intamplat pentru a produce aceste rezultate.

Este greu sa vezi cum un ganditor onest, lasand la o parte toate prejudecatile, poate privi la tot sirul de dovezi reale enumerate aici fara de a fi prins de convingerea de care nu poate scapa, ca o catastrofa mondiala oribila a lovit planeta noastra candva in trecut si ca timpul cand aceasta se va fi petrecut nu poate sa fi fost cu multa vreme inainte. Motivele acestui evident caracter recent sunt ca toate realitatile pe care le-am luat in considerare sunt caracteristici de suprafata. Vorbind din punct de vedere geologic, ele nu sunt evenimente antice, ci recente. Toate sunt evenimente inrudite, sau strans legate unele de altele si de lumea in care traim acum.

Probabil ca cineva va obiecta ca nu se gasesc resturi omenesti in legatură cu oricare din cele cinci elemente insirate aici. Nu suntem gata sa incuviintam ca acesta ar fi un fapt real, dar protestam, spunand ca si daca ar fi o realitate, ar fi lipsita de importanta si chiar neconcludenta. Aceasta obiectie este un ecou al aceleiasi vechi teorii a unei lungi serii de creatiuni succesive, omul fiind ultima din aceste serii, totul intinzandu-se pe o perioada de multe milioane de ani. Negam intreaga multime de presupuneri nedovedite ce stau in spatele acestei teorii, deoarece adevarata stiinta nu cunoaste nimic cu privire la vreo lume sau vreun stadiu al lumii, in afara de aceea in care omul traieste sau a trait. Nu exista nicio dovada stiintifica de incredere cum ca vreo forma de viata, chiar si trilobitii si dinozaurii, au trait inainte de om.

Insa omul, cunoscut oamenilor de stiinta sub numele de Homo Sapiens, este numai una din multele mii de specii care traiesc pe pamant, dintre care, practic, fiecare este gasita in forma fosila undeva in raportul rocilor. De-a lungul multor decenii, lumea a fost inselata prin argumentele trucate cu privire la speciile disparute. S-a declarat ca toate fosilele sunt resturi ale speciilor disparute si ca, prin urmare, rocile prezinta un tablou al unei lumi-fantoma sau pre-umana, o lume cu totul diferita de cea in care traim acum. Dar toate aceste lucruri sunt neadevarate. Mii dintre plantele si animalele cu care suntem asociati zilnic se gasesc undeva in forma fosila si nu exista o metoda cu adevarat stiintifica de a dovedi ca unele din aceste fosile sunt mai vechi decat altele.

(Cititorul interesat va gasi doua capitole care se ocupa cu aceste subiecte, “Specii Disparute” si “Omisiuni” in Evolutionary Geology and the New Catastrophism, de Geo Regie McCready Price, Pacific Press, 1926.

Cu un secol in urma, Buckland a inceput moda de a vorbi despre leul de pestera, hiena de pestera si ursul de pestera, declarandu-le pe toate ca disparute. Iata ce spune unul dintre autorii moderni despre ursi: “Un imens numar de nume au fost date la ceva ce, dupa toate posibilitatile, reprezinta aceleasi specii, precum in cazul ursului de pestera din departata antichitate“. (Frank E. Beddard, Mammalia, in Cambridge Natural History, vol. 10, p. 445).

Flower si Lydekker, cele mai mari autoritati in domeniul acesta, in lucrarea lor “Mammals Living and Extinct”, ofera dovezi convingatoare ca mamutul (Elephas primigenius) este sau trebuie sa fie pus pe aceeasi treapta a speciei cu elefantul indian modern (Elephas indicus). Si asa am putea merge mai departe la nesfarsit.

Bineinteles, sunt multe triburi intregi care au disparut. Dar, din cand in cand, oceanografii dragheaza din adancul apelor cate o fiinta despre care se presupune ca este disparuta, fosilele ei fiind lasate in straturile clasificate ca vechi de multe milioane de ani, nu in vreuna din formatiunile asa-numite “mai tinere”. Cu alte cuvinte, se gaseste in forma fosila intr-unul din sistemele Paleozoice, sa zicem, a sarit peste toate celelalte, dar este vie astazi. Sunt mii de astfel de exemple. Este cu totul posibil ca unii trilobiti sa poata fi gasiti inca si in oceanele din zilele noastre.

Este necesar sa stabilim odata pentru totdeauna ca lumea fosila nu a fost o lume fantoma sau pre-umana, ci doar un stadiu mai vechi al aceleiasi lumi de plante si animale in care traim astazi. Astfel, problema a ceea ce s-a petrecut in vremurile de demult pentru a ingropa aceste specimene in rocile stratificate devine o foarte interesanta si de cea mai mare importanta in efectele ei asupra problemelor majore din stiinta si religie.

Cele cinci fapte reale importante prezentate mai inainte – vechile linii de tarm sau plaje inalte, semnele de nivel inalt al apelor in jurul bazinelor interioare, mumiile arctice inghetate, fisurile umplute cu oase si gramezile imense de pietre sau bolovani vechi, aflate mult deasupra oricarei ape miscatoare din timpul prezent – arata clar ca un eveniment aparte, distrugator, cauzat de apa care s-a miscat pe scara enorma, s-a petrecut nu cu prea multe mii de ani mai inainte. In limbaj stiintific, un astfel de eveniment, este numit cataclism sau diluviu, adica, un potop.

La acest stadiu al studiului nostru, nu suntem inca pregatiti sa extindem acest cataclism inapoi in istoria pamantului, in asa fel incat sa includa distrugerea si ingroparea plantelor carbonifere, a dinozaurilor si a tuturor celorlalte fosile. Ne sunt mai intai necesare multe alte fapte reale. Pentru acelasi motiv, nu suntem inca pregatiti sa afirmam ca acest potop sau cataclism, trebuie sa fie echivalentul stiintific al potopului raportat in Biblie. O asemenea declaratie acum, inainte de a lua in considerare aceste realitati suplimentare, ar putea sa prejudicieze cazul, parand sa dea impresia ca aceste fenomene de suprafata au fost tot ce a realizat, de fapt, potopul Bibliei. Ce incercam noi aici sa facem este sa retinem ca o certitudine stiintifica absoluta faptul ca un eveniment cosmic de felul acesta s-a petrecut cu adevarat nu cu multa vreme in urma. Macar atat este sigur.

http://articolecrestine.com/