Radio Maranata Vulcan

miercuri, 27 februarie 2019

Manualele de Religie pentru Cultele Penticostal și Baptist în variantă digitală








Pe site-ul Ministerului Educației Naționale –https://www.manuale.edu.ro/ – au fost publicate în variantă digitală manualele, Cultului Penticostal și Baptist, pentru disciplina Religie. Atât Cultul Penticostal cât și Cultul Baptist au finalizat manualele pentru clasele I-IV cât și manualul pentru clasa a VI-a. Se lucrează pentru ca manualele celorlalte clase să fie finalizate în cel mai scurt timp astfel încât la nivel național orele de Religie să aibă suportul necesar pentru un curs corespunzător perioadei în care ne aflăm.

Sursa: https://www.manuale.edu.ro/

luni, 25 februarie 2019

Trei ore…



Trei ore sunt pentru unii chinuitoare când trebuie să le petreci în rugăciune și Scriptură (pe mulți îi îngrozesc serile de rugăciune), dar zboară ca trei minute când scrolezi pe Facebook (o mamă îmi povestea că fetița ei o trăgea dimineața de mână ca să meargă la Biserică, iar când a văzut că nu o poate convinge i-a spus că o va pârî că a dat Biserica pe televizor, atunci parcă s-a trezit dintr-o orbire realizând că-L dă pe Dumnezeu pe nimic).
Trei ore sunt o nimica toată când te uiți la serialul tău preferat, un cuplu povestea că nu a dormit 48 de ore ca să-și bată un record de privit seriale, coborau doar să-și ia Red Bull, Cola și pizza, dar sunt o veșnicie dacă trebuie să vizitezi un bolnav în salonul în care-și petrece zilele.
Trei ore sunt chin pentru unii părinți în a-și asculta copiii, problemele lor, pentru a le citit o poveste, a face o plimbare cu ei, dar zboară când un meci de tenis devine maraton, se bucură de fiecare ceas în plus petrecut în fața plasmei.
Trei ore suplimentare pentru a câștiga un ban în plus sau trei ore la o bere cu băieții zboară, dar să refuzi ore suplimentare sau orice anturaj pentru a te plimba cu iubita ta soție sau pentru a o scoate la un restaurant e chin pentru unii.
Așadar putem observa că timpul e relativ, zboară când îl petrecem pentru poftele noastre, dar adesea când îl dăruim altora e chin. De fapt despre asta este vorba în viață, despre cum știm să ne dăruim. Ar fi lumea întreagă un loc mai bun dacă am ști să dăruim timp de calitate altora.
Dăruiește astăzi cuiva timp de calitate, vei simți că viața are sens când o trăiești și pentru semeneii tăi! Și nu uita că ai ochii deschiși doar trei sferturi din viață, cât timp ai ochii deschiși asigură-te că timpul trece cu folos!

sâmbătă, 23 februarie 2019

Nu te-am cunoscut....Europa - Pastor Viorel Iuga


Mulţi dintre noi am crescut în sărăcie, iar unii chiar în mizerie. Am crescut cu greutăţi, fără să ni se împlinească toate dorinţele. Am mâncat ce am avut, am muncit din greu, ne-am spălat cum am putut şi am dormit mai mulţi într-un singur pat. Unii dintre noi am fost obligaţi de către părinţi să învăţăm, să muncim, să respectăm, să salutăm. 
Nu ascundem faptul că unii am fost obligaţi să mergem la biserică, să învăţăm „Tatăl nostru”, să ne rugăm, să iertăm şi să ne cerem iertare. Am fost obligaţi de către părinţi şi îndemnaţi de biserică să citim Biblia, să fim punctuali şi să întoarcem obrazul celui care loveşte. Sătui de condiţiile precare de acasă, când s-a deschis uşa, mai mult sau mai puţin legal, am plecat sau ne-am lăsat copiii să plece la tine, Europa. 
Recunoaştem că, la început, şi noi, şi ei am privit şi am râvnit frumusețea ta exterioară. Spre ruşinea noastră, ne-am uitat în primul rând la maşinile, străzile, casele, hainele şi condiţiile tale materiale. Vrăjiţi de ele, pentru că sunt într-adevăr atractive, nu ne-am făcut timp să-ţi cunoaştem inima şi să aflăm care sunt planurile tale de viitor. Nu am crezut atunci că prin liderii tăi ne vei cere să ne uităm identitatea. 
Nu am crezut că la cârma ta vor ajunge lideri prin care ne vei forţa să uităm omenia şi bunul simţ. Mai dureros este faptul că nu ne-am imaginat nicio clipă că ne vei cere, ne vei impune chiar, să ne uităm originea creştină şi să ne lepădăm de învăţăturile lui Cristos. Ne-am bucurat că ne-ai primit pe noi, pe copiii şi nepoţii noștri cu braţele deschise. Am venit la tine crezând că o vom duce mai bine din punct de vedere material, dar ferm convinşi că ne vom putea creşte copiii mai bine şi din punct de vedere spiritual.

Ei bine, ultimii ani ne-au demonstrat că ne-am înşelat! Atitudinile, afirmaţiile şi acţiunile tale ne-au spus răspicat că ne-am înşelat amarnic! Ne-am înşelat pentru că nu te-am cunoscut. Nu te condamnăm, este vina noastră. Vrăjiţi, cum spuneam, de cele ce izbesc ochii, nu ne-a trecut prin minte că va veni ziua în care ne vei cere să uităm lucrurile învăţate şi să adoptăm alte valori. Nu am crezut că ne vei cere să uităm credinţa, să redefinim familia, să privim păcatele grosolane ca normalitate, să ne schimbăm standardele şi să negăm ce am fost. Da, este vina noastră că nu am cercetat mai mult. Este vina noastră că am repetat greşeala lui Lot, poftind „câmpiile mănoase” şi ignorând imoralitatea oamenilor din „Sodoma şi Gomora”.

Dar trebuie, ne simțim obligaţi să îţi spunem răspicat că cel puţin pe unii dintre noi, nici tu nu ne cunoşti suficient bine. La început, când am venit în casa ta, am fost hotărâţi să NU ne uităm originea, să NU ne uităm bunele obiceiuri şi să NU ne uităm limba. Am dus cu noi poveşti, imagini şi lucruri ce ne aminteau de ţară şi de trecutul nostru. În scurt timp ne-am dat seama că putem schimba şi chiar este bine să schimbăm anumite lucruri. Ne-am străduit să îţi învăţăm limba, să fim muncitori, să ne comportăm civilizat. Ne-am schimbat garderoba, bucătăria, stilul de viaţă, dar pentru tine nu a fost suficient. Abia acum înţelegem mai bine că tu ai avut şi ai alte planuri cu noi.

Ei bine, Europa, ascultă-ne cu atenţie! Sunt lucruri la care, aşa cum ai constatat, am renunţat şi putem renunţa. Sunt însă lucruri la care unii dintre noi NU vom renunţa niciodată. Noi, creştinii evanghelici români, nu vom renunţa niciodată la credinţă. Nu vom renunţa niciodată la Sfânta Scriptură şi la biserică. Nu vom renunţa cu niciun chip la Domnul Isus şi la veşnicie. Ne-am bucura mult dacă cei plecaţi de acasă nu vor uita de Eminescu, Caragiale, Creangă, Blaga, Arghezi, Ioan Alexandru etc. Ne-am bucura dacă nu vor uita că România a dat Europei şi lumii oameni mari precum Coandă, Enescu, Brâncuşi, Grigorescu, etc. 

Am fi încântaţi să ştie şi nepoţii noştri de Vuia, Cantacuzino, Coandă, Racoviţă, Palade, Vlaicu, Zamfir şi Nadia Comăneci. S-ar putea ca lucrul acesta să ne reuşească sau nu. Dar ascultă-ne bine, Europa! Vom face tot ce depinde de noi ca fraţii noştri plecaţi de pe meleagurile româneşti să nu uite de dragostea Domnului Isus Cristos şi de felul în care trebuie să ne raportăm la ea. Când vom vorbi cu ei la telefon, le vom aminti că avem un Salvator pe care trebuie să Îl respectăm. Când le vom scrie e-mailuri, îi vom ruga să nu uite că suntem vremelnici şi ne îndreptăm spre o patrie cerească. 

Dacă vor veni nepoţii în vizită, îi vom iubi și ne vom purta cu ei cum ştim noi mai bine, dar îi vom învăţa şi să se roage, să cânte cântece creştine şi să nu renunţe la singura Cale de salvare, Domnul Isus Cristos. Le vom aminti mereu că doar băieţii sunt băieţi şi doar fetele sunt fete. Le vom spune că binecuvântarea vremelnică şi veşnică a lui Dumnezeu nu este dată oricui şi nici în orice condiţii. Vom încerca să le explicăm şi noi ce înseamnă „toleranţă”, „open-mindedness”, „political correctness” şi drepturile minorităţilor. Le vom spune şi noi care este „binele superior al copiilor”.

Ce ne-am dori la acest moment de răscruce? Am vrea să mergem împreună, dar pe drumul bun. Am vrea să fim prieteni, dar nu să ne vindem sufletul. Am vrea să învăţăm de la voi ce este bine, nu doar cum să promovăm păcatul şi mizeria. Am vrea să descoperim împreună lucruri frumoase, dar nu să redefinim ceea ce Dumnezeu a definit deja cu claritate.

Europa, hotărăşte pe ce drum vrei să mergi. Poţi continua să cobori în abisurile păcatului sau poţi decide să te întorci la timpurile acelea frumoasele când îţi conduceai viaţa pe principii creştine. Nu ştim ce vei decide, dar vrem să îţi spunem că noi, cel puţin unii creştini români, am decis deja! Am ales calea îngustă, calea pe care a mers Domnul Isus Cristos şi cu sau fără tine, noi suntem hotărâţi să rămânem pe ea.
Pastor Viorel Iuga



joi, 21 februarie 2019

Thom Rainer: 7 Motive pentru care păstorii devin epuizaţi

epuizare
Am auzit-o săptămâna trecută din nou. Un păstor pe care-l cunosc şi-a anunţat demisia. Motivul nu a fost imoralitatea, nici vreo criză în biserică, nici probleme majore în familie, nici boala. Ci, pur şi simplu, a fost epuizat. Aşa şi-a descris el starea. A spus că a ajuns la punctul în punctul în care îi era imposibil să mai facă vreun pas înainte. Aşa că a demisionat. Fără să aibă perspectiva altei slujbe. Biserica a fost şocată.
Recunosc că nu am văzut o statistică recentă despre epuizarea păstorilor, dar cred că procentul este destul de ridicat.
De ce
Care este cauza comună a acestei vocaţii care cauzează crize atât de dramatice? Pot să vă sugerez şapte motive din sutele de cazuri pe care le-am auzit de-a lungul anilor?


1. Mentalitatea de tip „24/7”. Mulţi păstori nu pot să se deconecteze de slujba lor niciodată. Chiar şi în timpul zilelor libere se aşteaptă să-i sune cineva pentru a merge să medieze vreo criză spirituală. Nu se relaxează niciodată.


2. Conflictul. Am auzit de multe ori spunându-se că nu conflictul este problema, ci felul în care îl tratăm. Dar când conflictele şi criticile nu se mai opresc, păstorii tind să cedeze. Se simt epuizaţi.


3. Aşteptările. Toţi păstorii ar fi lipsiţi de probleme dacă ar fi omniscienţi, omnipotenţi şi omniprezenţi. Bineînţeles că niciun păstor nu poate împlini toate aşteptările membrilor bisericii. Dar mulţi încearcă. Şi, în consecinţă, se epuizează.


4. Neputinţa de a renunţa la anumite responsabilităţi. Cu câţiva ani în urmă, eram alături de un păstor care se străduia să sorteze corespondenţa care tocmai sosise. Era stresat că nu putea să rezolve problema aceasta înainte de a pleca la următoarea întâlnire. L-am rugat să lase pe altcineva să se ocupe de corespondenţă sau de alte responsabilităţi. Trei luni de zile mai târziu a demisionat şi n-a mai reintrat niciodată în lucrare. Era epuizat.


5. Lipsa prietenilor. Mulţi păstori eşuează în a dezvolta prietenii sănătoase, în a-şi apropia oameni pe umărul cărora să se sprijine când le este greu. Fără prietenii serioase, epuizarea va fi inevitabilă.


6. Nu sunt potriviţi pentru anumite sarcini. Această problemă este similară cu încercarea de a rezolva toate problemele tuturor. Mai întâi, aşa ceva este imposibil din punct de vedere fizic. Apoi, păstorii nu sunt echipaţi să facă toate lucrurile foarte bine. Dar mulţi încearcă şi eşuează.


7. Nu au viaţă în afara bisericii. Sunt uimit de numărul mare de păstori care nu au nici un hobby sau activităţi recreative în afara bisericii. Nu sunt, însă, uimit când astfel de păstori devin epuizaţi şi apoi demisionează.

Dr. Thom Rainer este preşedinte şi CEO al LifeWay Christian Resources din cadrul Convenţiei Baptiste de Sud.

sursa: http://www.christianpost.com

miercuri, 20 februarie 2019

Poate o biserică muribundă să regăsească drumul spre viaţa din belşug?

Thom Rainer
Titlul acestei postări conţine puţină ironie. Dacă o biserică este muribundă, prin definiţie, nu poate regăsi drumul spre viaţă. Trebuie să spun, dintr-o perspectivă pur statistică, faptul că majoritatea bisericilor care prezintă simptome ale morţii vor muri negreşit în câţiva ani de zile. Totuşi, deşi nu am date exacte, m-aş încumeta să spun că procentul este de peste 99%.
Printre bisericile americane care mărşăluiesc spre moarte există excepţii extrem de rare, poate una la 1.000, care regăsesc drumul spre viaţă. Repet, sunt foarte rare, dar există.
În ciuda ştirilor sumbre despre bisericile care se află în fază terminală, am studiat cazurile câtorva biserici care aveau toate semnele morţii şi totuşi au regăsit drumul spre viaţă. Fiecare dintre ele, după câte ştiu, se aflau în localităţi ce treceau prin schimbări demografice dramatice. Nu erau doar biserici nesănătoase, ci muribunde. Chiar şi cel mai optimist observator ar fi putut prezice moartea iminentă a acestor congregaţii. Erau bolnave de moarte. Dar cum au ajuns să regăsească drumul spre o nouă vitalitate?
Deşi povestea fiecăreia dintre bisericile pe care le-am studiat are nuanţe proprii, am găsit câteva lucruri pe care le au în comun. Postarea mea nu este un fel de „soluţie rapidă pentru revitalizarea bisericilor muribunde”, ci doar o încercare de a expune câţiva paşi importanţi pentru ajutorarea bisericilor muribunde.
1. Trebuie să se ridice un lider care să vrea să conducă biserica spre transformări radicale, indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească. Acel lider ar putea fi un păstor nou, dar nu trebuie să fie neapărat aşa.
2. Un grup semnificativ din biserică trebuie să accepte că are nevoie disperată de ajutor. Importanţa grupului nu trebuie văzută neapărată din prisma mărimii numărului de membri, ci trebuie să fie o parte semnificativă a membrilor activi. Acest grup trebuie să conducă biserica de la negarea realităţii la acceptarea dureroasă a ei.
3. Acelaşi grup trebuie să-și mărturisească vina. A falimentat în a atinge comunitatea. S-a sprijinit pe idolatria proprie a zilelor trecute. S-a mulţumit cu starea de fapt a lucrurilor. A văzut biserica doar ca pe un loc în care nevoile să-i fie împlinite şi preferinţele personale satisfăcute.
4. Acel grup trebuie să-şi recunoască dependenţa disperată în rugăciune faţă de Dumnezeu. Nu mai trebuie să spună că „aşa s-a făcut mereu” dacă vrea să aibă parte de un viitor bun. Fiecare membru al grupului trebuie să se arunce cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu pentru a căuta să afle voia Sa.
5. Biserica trebuie să vrea să atingă comunitatea cu dragostea sa. Membrii ei trebuie să penetreze comunitatea, să-i iubească pe cei neiubiţi, să-i atingă pe cei nevrednici de atins, să ofere cu sacrificiu din banii, timpul şi inima lor. Comunitatea trebuie să fie uimită de membrii acestei biserici.
6. Biserica trebuie să renunţe la ceea ce nu merge. Dacă biserica atinge comunitatea, comunitatea va veni la biserică. Membrii comunităţii pot fi săraci, de culori diferite ale pielii, de naţionalităţi diferite. Trebuie să-i facă pe cei din afara bisericii să nu mai vadă în biserica locală doar „biserica voastră”, ci „biserica noastră”.
Aşa cum spuneam, foarte rar se întâmplă ca o biserică locală muribundă să regăsească drumul spre viaţa din belşug, dar nu este imposibil. Acela este un miracol şi Dumnezeu face miracole.
Articol scris de Dr. Thom Rainer, preşedinte şi CEO al LifeWay Christian Resources of the Southern Baptist Convention. Sursa: christianpost.com

marți, 19 februarie 2019

Ce vine spre noi…


Spre noi vine un val demonic, izabelic, un val al dezorientării și al înșelătoriei sufletești. Înșelătorul nu mai are mult și turbează. Am văzut-o cu ochii mei în Viena, de exemplu. Când traversam o trecere îmi apăreau în lumina semaforului doi sau două (la unele semafoare era si o inimioară deasupra lor). Propagandă nerușinată și obraznică chiar la semafor pe unde trece orice om (păcatul se cultivă și atunci crește în societate ca orice altceva care este cultivat).
Am primit un mesaje de la o doamnă tot din Austria care îmi spunea indignată că se face mare publicitate la un nou show tv în care 11 bărbați vor locui împreună cu 4 femei măritate și vor căuta să le ispitească pentru a-și face amanți. Show-ul se va repeta și cu 11 femei care vor ispiti 4 bărbați căsătoriți. Nici România nu-i departe cu show-urile ei TV în care omul e o marfă – ființă redusă la un trup folosit pentru niște plăceri carnale.
Oare nu se apropie zilele lui Noe și zilele Sodomei, acele zile în care curvia și destrăbălarea au ajuns la un nivel încât Cerul s-a scârbit maxim de om? Ar cam trebui să ne pregătim pentru că zilele sunt din ce în ce mai rele, oamenii vor ajunge curând cu păcatul lor până la capătul răbdării divine, curând se va spune: “…a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor [pamantului]. De aceea ne-a trimis Domnul ca să-l nimicim (Genesa 19:13)!”
Ești tu gata de întâlnirea cu Dumnezeu (fie că ne va prinde venirea lui Hristos și sfârșitul lumii, fie că ne ducem noi înainte, prin moartea cu care suntem fiecare datori, tot în fața Lui ajungem)?

luni, 18 februarie 2019

Când dragostea pentru lucrare ucide dragostea pentru oameni

Am observat un lucru trist, faptul că printre creștinii autentici a apărut ideea de contract atunci când slujitorul se angajează că va răspunde unei invitații (mai rar dar am auzit), asta pentru că tot mai mulți nici măcar nu se mai sinchisesc să anunțe că nu mai pot ajunge pentru că au ales să ”onoreze” altă invitație, ci pur și simplu nu mai vin. Se pare că unde sunt mai mulți și mai mult e mai atractiv. Să ne ferească Dumnezeu de două feluri de măsuri față de oameni despre care știm de la Solomon că sunt o scârbă înaintea Domnului (Prov. 20:10).
Jertfa nebunului este promisiunea neîmplinită și este o jertfă nebună pentru că atunci când nu-ți onorezi cuvântul tot efortul depus după se anulează. Muncești degeaba.
Aud tot mai des din gura lumii că ”pocăiții” nu sunt oameni de cuvânt, ei știu că aceștia trebuie să fie oameni ireproșabili. Mai este valabil cuvântul acela din Scriptură care spune că da să fie da și nu să fie nu, iar ce trece peste vine de la cel rău (Matei 5:37)? De ce ar fi încălcarea cuvântului mai de trecut cu vederea decât alte păcate cum ar fi curvia? Ne concentrăm pe lucruri mărețe și pierdem credincioșia față de cele mărunte, care nu sunt mai neimportante.
Cristos nu ne-a zis să facem contracte între noi chiar și pentru cele mai mici înțelegeri ci să fim impecabili la capitolul ținerii cuvântului la fel ca în toate celelalte domenii de altfel. Dacă creștinul nu-și mai ține cuvântul atunci de la cine să avem speranțe?
Este de înțeles când nu poți să-ți ți cuvântul din motive obiective și când te dezlegi față de cel căruia i-ai promis, găsești înțelegere și eventual reprogramezi, dar nu este ok să-ți faci un obicei din a nu-ți ține cuvântul. Cum bine spune Petru Creția: ”Trădarea încrederii este un fel de a-l mutila moralmente pe aproapele nostru, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului.”
Există pericolul major ca cei care au înțeles chemarea de a merge și de a vesti Evanghelia lui Cristos să nu se mai concentreze pe oameni, ci pe evenimente, pe poziții, pe titluri, pe avantaje materiale și pe multe alte astfel de lucruri numai pe slujirea semenilor nu. Este tot mai des întâlnit astăzi ”slujitorul” acela care de dragul unui eveniment major la care este chemat ignoră sau trece cu ușurință peste ajutorul sau promisiunea pe care i-a făcut-o unei persoane. Titlurile și ceea ce facem noi la evenimentele ”majore” sunt gunoaie în ochii lui Cristos când am pierdut din vedere iubirea pentru oameni.
Am înțeles cu greu cum poți să te dai să fii ars pe rug și totuși să nu ai dragoste (1 Corinteni 13:3). Da poți muri pentru o cauză, pentru cauza ta, pentru faimă, pentru ceea ce tu iubești și să pară că o faci pentru alții. Poți fi martir în ochii oamenilor însă în ochii lui Dumnezeu contează doar felul în care ai iubit fiecare om în parte și nu pe cei mulți care te-au venerat. E ușor să iubești mulțimile și greu să iubești individul.
Ne concentrăm din păcate pe obiective și pierdem din vedere omul în sine. Ne concentrăm pe scene și pierdem din vedere pe cei care vin în fața scenei pentru ajutor. Ne concentrăm pe amvoane și pierdem din vedere faptul că trebuie să trecem așa cum a trecut Cristos printre rânduri când a împărțit pâinile și peștii înmulțiți. Îi slujim pe alții în funcție de avantajele pe care ni le aduc când Cristos ne-a învățat să-i iubim mai ales pe cei care nu ne pot oferi nimic în schimb.
Cristos a predicat la mii de oameni dintr-o barcă și apoi a plecat noaptea târziu pentru a salva unul singur de pe malul celălalt, unul care era stăpânit de o legiune de demoni. El este și Domnul maselor dar și Domnul individului. Este și Domnul turmei dar și Domnul oii pierdute.
Cel mai sugestiv moment pentru a înțelege ceea ce vrea Cristos de la noi este momentul acela când îl întreabă pe liderul grupului de ucenici, pe Petru, dacă-L iubește. Iar de fiecare dată îi dă câte o îndatorire. Da, sunt trei diferite nu aceeași. Prima oară Cristos începe cu grija pentru mielușei. Îi cere lui Petru să se concetreze prima dată pe micuți, pe cei neînsemnați. Pe cei în creștere din turmă, apoi pe oițe și apoi oi (Ioan21:15-17). Noi tot hrănim oi și uităm mielușeii. Ne e mai ușor cu oile că ele se descurcă mai mult singure, însă fugim de mielușei, care necesită mai multă atenție.
Când ai rănit deliberat pe aproapele tău și apoi te duci să slujești mii de oameni atunci tot ce faci se anulează pentru că înaintea lui Cristos contează enorm cum tratezi fiecare persoană. A sluji o turmă care paște liniștită pe câmp este mai ușor decât a căuta o oaie pierdută. Nouă ne-ar plăcea mai mult să stăm liniștiți cu oile ascultătoare decât să mergem ca și Cristos după oile pierdute.
Doamne ajută-ne să fim ca Tine!
Cu drag și prețuire,
Toni Berbece

vineri, 15 februarie 2019

Păcatele sfinților – Lipsa îngăduinței

Păcatele sfinților - Lipsa îngăduinței

Cum scriam și zilele trecute, viața de copil al lui Dumnezeu e una de creștere, cine stagnează are probleme de sănătate spirituală. În contextul acestei creșteri suntem tentați la multe păcate. De departe cel mai periculos, perfid și greu de eliminat este mândria cu milioanele ei forme, dar mai apar și altele cum ar fi cel despre care vreau să scriu azi – lipsa îngăduinței.
Pornesc de la pasajul din scrisoarea către Romani care începe așa: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” E una din marile provocări ale sfinților și anume, confruntarea directă și aproape permanentă cu mizeria din care au ieșit iar tentația spre neîngăduință este foarte mare.
Neîngăduința poate veni din mândrie, teamă sau zădărnicie. Oricare din ele, tot aceleași afecte le are, sau aproximativ aceleași efecte, dăunătoare conceptului de unitate, altruism și frățietate. Nu ne-a chemat Dumnezeu la un fel de elitism în care cei mai evoluați spiritual sunt izolați și trecuți în clasa olimpicilor iar restul, săracii, să rămână în slăbiciunile lor acolo.
Cele trei surse de neîngăduință vin din dorința de a ne plăcea nouă înșine spune Romani 15. Așa este că e neplăcut să ai de a face cu frați care au consumat alcool? Sau cu unii care nu se spală? Sau cu unii care sunt superficiali? Sau cu unii care nu mai ies parcă din păcatul lor? Am vrea parcă să ne lase Dumnezeu în pace să ne trăim viața neprihănită noi de noi să nu ne mai murdărim cu ceva ce deja am depășit. Am vrea să ne păstrăm o „curăție” pe care am făurit-o prin înfrânarea față de anumite păcate. Parcă ne e și scârbă de anumite stări, ceea ce ne face să amestecăm omul cu păcatul lui și să avem adversitate sau măcar neîngăduință justificată.
Acum câteva zile m-a contactat un frate care mi-a luat mai bine de o oră să îmi zică ce păcat mare fac  pentru că folosesc cuvântul psihologie și cum această preocupare pentru consiliere e una lumească, diavolească chiar. Mai mult, mi-a trimis vreo zece videoclipuri cu diferiți vorbitori care susțineau asta. Am încercat să explic logic și politicos cum stă treaba dar… nu domnule că e rău și gata. Știți ce am făcut? Nu l-am îngăduit, m-am văzut depășit de insistențele sale și prețul să îi explic era prea mare așa că am preferat retragerea.  Asta m-a provocat să meditez la îngăduință. Care sunt limitele? Ce trebuie să îngăduim și ce nu? Până unde să îngăduim și de unde devine de neîngăduit?
Textul din Romani face referire la o categorie de oameni slabi în credință cu preferință de abordare a părerilor îndoielnice din categoria: ce e bine să mănânci și ce nu, cât să fie fusta, dacă e bună sau nu psihologia, dacă ținem o zi sau alta, câți copii să ai etc. Vă sunt cunoscuți oameni din categoria asta? Cei ce vă așteaptă la ieșire să vă întrebe după predică câți prunci aveți ca să afle de ai fost autorizat să predici?
Tentația de a „nu băga în seamă” oameni din categoria asta e mare, ca să nu mai zic de tentația de a îi mustra puțin și a le demonstra maturitatea. Dar Scriptura ne provoacă la îngăduință și e mare de tot provocarea. Te mâhnești când știi că poți avea preocupări mai benefice, mai spirituale decât acelea. De aici vine și dorința de retragere, pentru a evita oamenii care sunt superficiali, mai ales că astfel de persoane sunt deja convinse că ele știu bine, că dețin cea mai corectă poziție, că dețin toate informațiile din univers pe acea temă. Mâhnirea îți cuprinde inima, și dorința de retragere se mărește când știi că spiritual omul trebuia să fie la alt nivel sau că el e „slab” deși trebuia să fie tare de multă vreme cum zice Pavel „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși trebuință de cineva sa vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrana tare…”
Pentru mine anumite categorii de oameni reprezintă o mare provocare. Pentru unii am îngăduință, poate excesivă, dar pentru alții prea puțină și e mare provocarea. În același timp sunt conștient de imperfecțiunea mea și de faptul că și pe mine trebuie să mă îngăduie alții și de faptul că și eu am fost pe traseu mai jos decât acum și alții m-au îngăduit pe mine, sper să pot învăța de la cei ce au avut și au îngăduință cu mine. Nu aș spune că mândria stă la baza neîngăduinței mele, cât mâhnirea, tristețea că unii oameni aleg să rămână slabi. Față e cei care greșesc, găsesc o îngăduință mai mare, față de cei surprinși în scrisoarea către Galateni la 6:1.
Provocarea îngăduinței, deși e mare, e pentru prelucrarea caracterelor noastre, mai ales la capitolul răbdare și slăvirea lui Dumnezeu pentru ascultare și trăirea cristică, „Hristos nu și-a plăcut Lui însuși” dar și la zdrobirea mândriei care poate să apară și ar fi  tare neobișnuit să nu fie acolo.
Tu cum stai cu îngăduința? Este și pentru tine îngăduința o provocare?

joi, 14 februarie 2019

Existenţa lui Dumnezeu, demonstrată (şi) matematic!



Raţiunea (sau mai degrabă lipsa ei) celor mai mulţi agnostici şi atei când vine vorba despre demosntrarea existenţei lui Dumnezeu este următoarea: „Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu (cu atât mai puţin eu), prin urmare nu există!”. Întrebarea lor este: Poate cineva să demonstreze că există Dumnezeu? Răspunsul este: Da! Iată câteva dintre ele:


1. Argumentul cosmologic, face referire la faptul că fiecare lucru cunoscut din univers are o cauză, de aceea, logic ar fi că credem că universul însuşi are o cauză, iar cauza unui univers atât de mare trebuie să fie numai Dumnezeu. Ateii spun că Dumnezeu nu există şi, prin urmare, universul a apărut la întâmplare. Însă probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine. Probabilitatea ca ceva fizic să fi apărut din nimic, fără intervenţia cuiva din exterior este zero. Nu se cunoaşte nicio stare fizică, observabilă care să fi apărut din nimic. Ştiind lucrurile acestea, trebuie să admiţi că îţi trebuie mai multă credinţă să nu crezi în existenţa lui Dumnezeu decât să crezi. E mult mai simplu să crezi decât să nu crezi.


2. Argumentul teleologic, este, de fapt, o subcategorie a primului argument, şi se concentrează asupra ordinii şi armoniei din univers. Totul este atât de bine aranjat în univers încât doar o fiinţă infinit de inteligentă ar fi putut să facă lucrurile în felul acesta. În antichitate, David a spus: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1). Pur şi simplu, nu te poţi uita la frumuseţea şi complexitatea universului fără să te gândeşti la un Creator inteligent care să-l fi făcut. Când vezi o clădire frumoasă nu poţi să nu te gândeşti că nu a răsărit peste noapte acolo, ci un constructor inteligent a proiectat-o şi construit-o. Când te uiţi la un tablou nu poţi să nu te gândeşti că un maestru l-a pictat, şi nu a apărut la întâmplare. Când citeşti un poem te gândeşti la cel care l-a scris şi ştii că nu a putut să apară la întâmplare. Petre Ţuţea cred că a spus odată că dacă iei un milion de maimuţe şi le dai un milion de ani la dispoziţie nu vor putea scrie nici cea mai proastă piesă a lui Shakespeare. Nu te poţi uita la frumuseţea şi armonia pământului şi a întregului univers cu miile de miliarde de planete fără să te gândeşti la Creatorul lor.


3. Argumentul ontologic, face referire la necesitatea de a exista o fiinţă mai mare decât ceea ce nimeni nu-şi poate imagina. Suntem tentaţi ca oameni să comparăm lucrurile sau oamenii: care este cel mai cel dintre cei mai cei. Ducând un astfel de argument la maxim, trebuie să recunoşti că exită cineva mai mare decât orice altceva şi decât oricine altcineva. Este Dumnezeu.


4. Argumentul moral se bazează pe sentimentul pe care omul îl are despre bine şi rău şi argumentează că trebuie să existe un Dumnezeu care este sursa binelui şi cel care va pedepsi răul. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?


5. Argumentul Sfintei Scripturi. Dovada că Dumnezeu există este evident demonstrată în Sfânta Scriptură. Ea afirmă pe fiecare pagină a ei, explicit sau implicit, că Dumnezeu există, că El şi numai El este Creatorul universului şi susţinătorul lui. Că toate lucrurile sunt din El, prin El şi pentru El.


6. Isus Cristos, Dumnezeul întrupat, care a locuit printre noi, dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multechipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul… El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:1,3). Dumnezeu a coborât la noi în persoana lui Isus Cristos, a locuit printre noi şi apoi a murit pentru noi ca să ne poată răscumpăra din păcatele noastre. Lucrul remarcabil este că există dovezi istorice ale vieţii pământeşti a lui Isus.


7. Argumentul sentimentului religios prezent la toţi oamenii din toate culturile, derivat oarecum din cel de-al patrulea. De-a lungul istoriei, există dovezi că omul, oricât de primitiv ar fi fost, a crezut într-o fiinţă mai mare decât el, şi s-a închinat înaintea ei, pentru că în fiecrae om, aşa cum spune Solomon în Eclesiastul 3:11, Dumnezeu a pus gândul veşniciei, adică un sentiment religios de a se gândi dincolo de el, dincolo de viaţa aceasta. Acest sentiment te urmăreşte şi nu-ţi dă pace, pentru că Dumnezeu te caută. Filosoful Malcolm Muggeridge scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit.” C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine.”


8. Complexitatea universului interior. Aşa cum există un univers exterior de o complexitate inimaginabilă, care dovedeşte existenţa unui Creator înţelept, există şi un univers interior cel puţin la fel de complex, care dovedeşte amprenta unui Creator inteligent. Astăzi specialiştii în microbilogie susţin că trupul uman este mult mai complex decât universul exterior. Un profesor universitar de la Yale şi Sorbona, spunea că o singură celulă este mult mai complexă decât o galaxie. Şi doar creierul uman conţine peste 17 miliarde de astfel de celule. Creierul uman este, pur şi simplu, o adevărată maşinărie care procesează peste un milion de informaţii pe secundă, evaluându-le în acelaşi timp pe fiecare în parte. Posibiltatea ca una dintre acestea să fi apărut la întâmplare este zero. Şi atunci, nu poţi să nu te întrebi: Cine m-a creat în felul acesta? David spune în Psalmul 8: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: ce este omul ca să Te gândeşti la El, şi Fiul Omului ca să-L bagi în seamă, L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, toate le-ai pus sub piciarele lui” (3-5), iar în Psalmul 139 spune: „Tu mi-ai întocmit răruncii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată” (13). Nu poţi să ignori asemenea dovezi. Încă o dată, îţi trebuie mai mult curaj şi credinţă să nu crezi, să ignori aceste dovezi, decât să crezi. E mult mai simplu să te laşi copleşit de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu şi să crezi în El.


9. Argumentul personal. Fiecare persoană care are o relaţie personală cu acest Dumnezeu Creator infinit în înţelepciune şi putere, experimentează în trăirea ei zilnică minunea transformării interioare. Deşi nu-L aude şi nu-L vede, ea ştie că El există pentru că Ăi simte prezenţa şi călăuzirea. În fine…
10. Argumentul demosntraţiei matematice. Până mai de curând nu s-a ştiut nimic despre acest argument şi chiar păra posibil, însă în anul 1940, unul dintre cei mai străluciţi matematicieni care au existat vreodată, Kurt Gödel (1906-1978), bun prieten şi colaborator al lui Albert Einstein, a reuşit să demonstreze matematic existenţa lui Dumnezeu, pornind în demersul său de la argumentul ontologic formulat de Anselm de Canterbury, care spune că Dumnezeu este Fiinţa Ultimă, mai mare decât orice se poate imagina în Univers.

Gödel a modificat puţin argumentul lui Anselm şi a folosit logica modală, care face distincţia între diferitele stadii ale supoziţiilor. Aceasta nu a fost descoperită, însă, decât după moartea Sa, mai precis în anul 1980. Formula este cea din imaguinea de mai jos: 
Deşi există atât de multe argumente ale existenţei lui Dumnezeu, niciunul dintre acestea nu pot să convingă, în adevăratul sens al cuvântului, pe nimeni dintre cei care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. La urma, urmei, trebuie să crezi că El există. Mi-a plăcut întotdeauna felul în care filozoful, matematicianul şi fizicianul francez Blaise Pascal punea problema: „Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în El, n-am pierdut nimic; dar dacă există şi n-am crezut în El, am pierdut totul”.


Sursa:https://gtgospel.wordpress.com/2011/06/03/existenta-lui-dumnezeu-demonstrata-si-matematic/

marți, 12 februarie 2019

Nebun pentru Cristos, dar nu idiot pentru oricine


 

Lucrând cu tinerii, aud adeseori despre provocările la care sunt supuşi în şcolile seculare şi realizez că nu este chiar uşor să fii creştin autentic într-o societate care te etichetează ca „nebun” dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa pe baza principiilor biblice. De fapt, din perspectiva lumii, este lipsit de cea mai elementară logică să vezi un tânăr care are posibilitatea să se descurce mai uşor într-o situaţie dificilă, făcând un mic compromis, şi alege să nu-l facă. 
Cine nu ar gândi aşa în astfel de situaţii? Gândiţi-vă cât de ciudat trebuie să fi sunat pentru urechea evreului din secolul întâi, care-L asculta pe Cristos vorbind despre uriaşa discrepanţa dintre  pseudo-valorile lumii şi valorile Împărăţiei Sale şi cât de ciudat sună pentru urechea omului super-sofisticat din postmodernism să audă astăzi învăţături precum:
– Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt (Mat. 5:39)
– Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mat 5:40)
– Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două (Mat. 5:41)
– Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine (Mat. 5:42)
– Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Mat. 5:44)


Pentru generaţia tânără, sfătuită prin orice mijloace posibile „să fie tare”, „să nu se lase călcată în picioare” , să „dea din coate” ca să răzbată în viaţă, învăţătura biblică sună a curată nebunie. Numai un nebun, spune lumea, ar proceda aşa cum zice Biblia, când ar avea posibilitatea să se descurce mult mai uşor în schimbul unor mici compromisuri.
– Cum să-ţi faci timp să slujeşti când toţi cei din jur îţi spun că trebuie „să calci pe capete” dacă vrei să ajungi mare?
– Cum să renunţi la drepturile tale când prietenii îţi spun că „eşti bleg dacă te laşi”?
Confruntat cu întrebări similare celor amintite mai sus, apostolul Pavel încadrează acest tip de gândire într-un adevărat sistem filozofic, pe care-l defineşte ca „nebunie pentru Cristos”. De exemplu, el spune: „… fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. 


Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 26-29). De asemenea, puţin mai târziu, încercând să-şi apere slujba de apostol, Pavel spune: „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. 

Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi, înţelepţi în Cristos! Noi, slabi, voi, tari! Voi, puşi în cinste, noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13).
Din perspectivă paulină, „nebunia pentru Cristos”, sau aşa cum spun verişorii noştri ortodocşi „întru Cristos”, presupune un act volitiv de renunţare la „înţelepciunea” lumii şi la pseudo-valorile ei. A lua o notă mai mică la un extemporal sau la un examen important pentru că nu ai copiat, în timp ce colegii tăi au luat o notă mai mare pentru că au copiat, înseamnă nebunie pentru Cristos. A aştepta să ajungi în funcţia dorită la serviciu prin muncă asiduă şi sacrificiu, fără şpagă, relaţii şi alte cele, în timp ce alţii se vor folosi de toate tertipurile posibile să ţi-o ia înainte, este nebunie pentru Cristos. 


A renunţa la o poziţie bună şi un salariu mare pentru că te-ai săturat de mediul infect din punct de vedere moral în care ai lucrat şi a merge să lucrezi în asistenţă socială, este nebunie pentru Cristos. Şi puteţi să continuaţi voi exemplele, poate unele inspirate din propriile experienţe.
Dar, mare grijă, a fi „nebun pentru Cristos”nu presupune să fii „idiot pentru oricine”. 


A fi „nebun pentru Cristos” înseamnă să ai principii şi valori sănătoase, a fi „idiot pentru oricine” înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă de creştin autentic pentru a fi acceptat de colegii tăi. Mai întâi te vor lăsa să crezi că vei deveni „unul de-al lor” dacă faci ce fac ei, iar apoi după ce te vei murdări, vor râde de tine. Şi, astfel, dintr-un „nebun pentru Cristos” vei devenit un „idiot pentru oricine”.


Pentru apostolul Pavel, „nebunia pentru Cristos” însemna pasiune pentru El şi pentru Evanghelie, puritate morală, integritate, un caracter sfânt şi, în cele din urmă, o mărturie frumoasă în mijlocul unei societăţi fără repere morale. Urmează-i exemplul şi chiar dacă unii vor spune că eşti nebun, crede-mă, este infinit mai bine să fii „nebun pentru Cristos” decât „idiot pentru oricine”.

Sursa: https://gtgospel.wordpress.com

luni, 11 februarie 2019

Păcatele sfinților – Dorința de a fi văzuți

Păcatele sfinților - Dorința de a fi văzuți

Zilele trecute am dat de o imagine a unui slujitor bisericesc îngenunchiat pe gheață, lângă o cascadă înghețată, citind dintr-o carte religioasă. Aparent o imagine care ar trebui să ne sensibilizeze și să ne vedem puțina credință și puțina disponibilitate spre a ne jertfi. În realitate, dacă vorbim de păcatele sfinților, e una din problemele oamenilor temători de Dumnezeu și anume, dorința de a fi văzuți sau slava deșartă.
Deși pare o fază de copil în credință, pe măsură ce crește spiritual, înainte de a se maturiza deplin persoana, dorința de a fi văzut se rafinează mai întâi și nu avem o garanție că va dispărea vreodată, poate doar prin excepție. Ea poate avea diferite forme, uneori greu de descoperit sau conștientizat. Cu acest păcat luptă mulți sfinți și le afectează mult viața. Până și oamenii retrași, chiar și la călugări care s-au angajat la o viață în izolare și singurătate apare păcatul acesta și îi face să devieze uneori de la hotărârile lor.
Îmi frământ mintea cu această chestiune dorind să aflu cât de păcătoasă e dorința de fi văzuți, până unde această dorință e una legitimă și când trece granița spre păcate. Uneori e ușor de identificat când e grav, dacă omul e lăudăros, dacă face tot ce poate pentru a sta „în frunte”, dacă trece de limitele bunului simț etc. Uneori însă nu e deloc ușor de stabilit când dorința de a fi văzut trece granița. Știu oameni care „au slujit o viață întreagă” dar constat că dorința de a fi văzuți a fost motorul principal nu cea de a sluji lui Dumnezeu sau semenilor.
Poate știți întâmplarea cu cel mai smerit om din biserică. O biserică împlinea 100 de ani de la inaugurare și s-au organizat serbări. Una din activitățile dedicate a fost să se dea anumite distincții pentru diferite activități așa că au primit trofee sau diplome mulți din biserică. Apoi ai constatat că pot da distincții tuturor membrilor, că fiecare face ceva. Problema era la un bătrân care chiar nu a fost văzut făcând nimic ci doar așezându-se smerit pe ultimele bănci așa că i-au dat i insignă cu „cel mai smerit frate din biserică”. Din acea duminică, fratele era primul la biserică, aștepta „cu pieptul în față și insigna la vedere” pe toți cei ce veneau să dea mâna cu fiecare.
Povestea nu știu dacă e reală 100% dar așa am informații, dar oricum ar fi, are „un sâmbure mare” de adevăr. În anumite circumstanțe, cu anumiți stimuli, suntem tentați să ne afișăm, ne dorim să fim văzuți. Dacă „în pruncia credinței” dorința de vizibilitate se numără în „amin-urile” primite la rugăciune sau poezie, în felicitările primite la final pentru diferite activități, pe parcurs trece la o formă de invidie când nu avem „cinstea” de a avea loc în program, apoi îi forme și mai rafinate când invizibilitatea creează tristețe în interiorul nostru, și aici deja numai noi mai putem vedea individual situația.
Adică  e o oarece evoluție de la atitudinea cărturarilor din vremea Mântuitorului la o atitudine mai mascată și mai bine împachetată. Este perfect dacă există evoluție, asta e bine de tot, înseamnă că acel creștin crește. E vai dacă ai „N” ani pe cale și tu încă ești precum cărturarii cărora le plăcea să li se facă plecăciuni, mă întreb dacă ai crescut „vreun dram”. Problema care mă frământă e cea a rafinării acestei dorințe, cum scriam la început. Cea de genul celei văzute la Moise, unul din cei mai smeriți oameni, când a pocnit stânca.
Tot mai cred că suntem tentați să ne arătăm mușchii credinței noastre celorlalți. Să ne arătăm puterile spirituale, să ne afirmăm frecvența de citire a bibliei, cea de rugăciune, zilele de post, suferința de care avem parte, modul în care ne-am pocăit, uneori ne lăudăm chiar și cu modul nostru de viață anterior convertirii dacă asta ne face vizibili. Observ o încercare de a fi vizibili chiar și prin retragere la unii, așa vor fi remarcați cu siguranță.
Oare câte rugăciuni sunt înălțate în biserică exclusiv pentru Dumnezeu, neținând cont de audiență? Oare câte poezii sunt rostite exclusiv pentru Dumnezeu ca laudă și închinare? Câte predici sunt rostite cu adevărat sub influența Duhului 100% nu pentru a ataca, căuta aprecieri, impresiona? Câte „veniri al biserică” sunt neafectate de dorința de a fi remarcați, apreciați, „băgați în seamă”?
Ioan Gură de Aur spunea „Deci ce este mai rău si mai ocărât decât aceia care fac bunătățile pentru vederea oamenilor? Când postesc, si își posomorăsc fetele lor si se roagă pe la drumuri; când suferă ostenelile, iar de plata se lipsesc.” Iar în Pateric: „A șaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deșarte. Patima aceasta este foarte felurită și foarte subțire, și nu o bagă de seamă ușor nici însuși cel ce pătimește de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaște pe potrivnicul său și îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul și prin rugăciune. Dar păcatul slavei deșarte având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare.”
Cu alte cuvinte, să trăim cu mare băgare de seamă și să nu ne avântăm ușor să declarăm că nu suntem cu păcat pentru că e riscant. Mai degrabă să cerem lumină Duhului Sfânt și strategie de a depista și de a ne pocăi ca să trăim cât mai liberi de păcatele sfinților.

sâmbătă, 9 februarie 2019

Păcatele sfinților – Mânia

Pacatele sfintilor – Mania

Una din abilitățile extraordinare ale sfinților este tocmai aceea de a găsi „suport biblic” pentru păcatele din viața lor și asta face ca păcatele lor să fie greu de dovedit de către cei ce îi înconjoară și chiar de către ei înșiși. Numai Duhul lui Dumnezeu folosindu-se de acel Cuvânt care „pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” poate realiza o confruntare eficientă pentru sfinți.
Mânia e unul din păcatele care dau mari bătăi de cap oamenilor care s-au născut din nou, care vor să trăiască după îndemnurile Duhului nu după ale firii. Mânia e acel păcat pe care îl descoperim abia după ce arde deja cu vâlvătăi, și care în primă instanță nici nu e păcat. Ne trezim cuprinși de mânie tocmai când ar trebui să fim cei mai echilibrați și calculați, când e necesară limpezime a minții pentru acțiune sau luare de decizii și asta ne afectează tare. Dacă nu e păcat să te mânii, adică să descoperi asta, este păcat să rămâi mânios, poate fi păcat să acționezi sau să decizi la mânie, pentru că acționezi nu călăuzit de Duhul Sfânt ci de fire.
Dacă datorită creșterii spirituale nu ne mai mâniem pentru toate fleacurile, cum ar fi: o înjurătură primită „cadou” de la cineva, un ciocan peste degete, o insultă, faptul că e închis la pâine tocmai când am ajuns noi sau faptul că e coadă la medicul de familie, descoperim că ne mâniem totuși pentru cauze mai „sfinte” cum ar fi, trăirea altora în păcat, o predică superficială ascultată, manipularea realizată de la amvoane, trăirea în păcat a celor ce pretind că au maturitate spirituală, acțiunile celor ce numesc răul bine și binele rău, legalizarea păcatelor etc.
Cunoaștem bine versetele „mâniați-vă si nu păcătuiți” și „M-apucă o mânie aprinsă la vederea celor răi, care părăsesc Legea Ta.” Și le folosim adesea pentru a motiva diferite acțiuni făcute la mânie sau diferite „șederi de lungă durată” în mânie unde ne trebuie și viză de flotant. Totuși ne cam scapă versete de forma „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuiește în sânul nebunilor” sau „Bine faci tu de te mânii?” care abordează aceeași problemă a mâniei dintr-un alt unghi cerând din partea noastră prudență, atenție, rezervă.
Exemple pot da foarte multe dar mă voi limita la situații foarte explicite. De exemplu, mânia creștinilor față de homosexuali care vă e foarte cunoscută. Aparent, e o mânie sfântă, e corect, e creștinește să urăști așa ceva, să te aprinzi de mânie „la vederea celor răi”, practic păcatul lor e comparabil ca oricare păcat al nostru și cum al lor necesită pocăință și al nostru necesită la fel.
Sau mânia față de frații ce „trăiesc în neorânduială” mânie care poate avea măcar două motivații. Motivația că sunt „pe cale” de multă vreme și nu evoluează deci nu sunt o mărturie bună pentru răspândirea evangheliei. Sau componenta mai firească: cum domnule, eu trăiesc neprihănit și am aceeași răsplătire și cinste cu unul care totuși își permite să trăiască așa firesc, eu trăiesc o viață austeră iar ei sunt firești și? Care e deosebirea? E mânia fratelui mai mare din pilda fiului risipitor. Vă e cunoscută?
Nu știu ce vă mânie pe voi dar sigur aveți o „listucă” ca a mea cu unele pentru care vă simțiți îndreptățiți să vă mâniați. Pe mine de exemplu mă mânie creștinii șmecheri, cei nesimțiți, cei care se afișează sfinți deși e știut că trăiesc în păcat, liderii religioși care curvesc cu sistemele lumii, profitorii creștini și manipulatorii. Poate zice cineva că mânia mea nu e îndreptățită, numai încercați și să vedeți ce mă mânii și pe voi. 😊
Oare ce face mânia din mine și din tine? Oare nu cumva aduce acea nebunie în viața noastră de care scrie Solomon în versetul citat mai sus? Oare nu cumva apune soarele peste mânia asta, oricât de sfântă pare și mă face să acționez pe baza ei? Oare nu cumva îmi schimb comportamentul și atitudinea față de anumite persoane datorită mâniei mele? Oare nu mă tentează să mă retrag din cauza mâniei cum scriam dățile trecute? Oare nu mă blochez în această mânie și refuz să mai judec logic, să ascult și alte opinii, să iert?
Ba da, de multe ori se întâmplă așa. Iona e confruntat de Dumnezeu cu o întrebare simplă, pe care o avem și noi azi în fața ochilor. Și să nu uităm că Iona era un om al lui Dumnezeu. Întrebarea era: Bine faci tu că te mânii? Da, tu sfântule, tu sfânto, ca urmare a mâniei tale faci bine sau rău altora? Îți faci bine sau rău ție? Nu dau exemplul lui Cain că poate nu se potrivește cu „nivelul” tău dar… pe al lui Iona îl pot oferi? Poate pe al lui Moise care sfarmă tablele legii și de multe ori ne trezim motivându-ne acțiunile prin comparație cu el. Aaa… ca sa nu mai spun că adesea ne credem „Isuși ” și ne plimbăm cu biciul în mână printre semeni trosnind în dreapta și în stânga fiind „polițiștii bisericii”, bine că unii frați sunt mai mari așa de statură și ne cam temem de ei.
După cum vedeți aceste meditări nu sunt neapărat în categoria „faceți așa” ci mai degrabă sunt frământări personale la care nu am un răspuns sau o sugestie dorind mai degrabă să las Duhul Sfânt din fiecare din noi să ne lucreze.
Cât de sfântă e mânia sfântă? Cât de sfinți mai suntem acționând zile sau ani de zile în mânie? Cu ce suntem mai buni decât cei care ne mânie dacă noi rămânem în mânie?
Editare după discuția cu un prieten: Deși cred că se subânțelege, vin cu precizarea că mânia ca emoție nu este păcătoasă, e o izbucnire normală la anumiți stimuli. Mai mult, e și sănătoasă. Problema la care fac referire este aspectul de a rămâne mânios, alegerea pe care adesea o motivăm cu Biblia, de a acționa pe baza acelei mânii făcând rău semenilor sau nouă. E firesc și normal să ne mâniem, dar nu e normal să rămânem mânioși, de fapt nici nu știu dacă e tot mânie cât dorință de a face rău, de a ne răzbuna pasiv sau activ.