Una din abilitățile extraordinare ale sfinților este tocmai aceea de a găsi „suport biblic” pentru păcatele din viața lor și asta face ca păcatele lor să fie greu de dovedit de către cei ce îi înconjoară și chiar de către ei înșiși. Numai Duhul lui Dumnezeu folosindu-se de acel Cuvânt care „pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” poate realiza o confruntare eficientă pentru sfinți.
Mânia e unul din păcatele care dau mari bătăi de cap oamenilor care s-au născut din nou, care vor să trăiască după îndemnurile Duhului nu după ale firii. Mânia e acel păcat pe care îl descoperim abia după ce arde deja cu vâlvătăi, și care în primă instanță nici nu e păcat. Ne trezim cuprinși de mânie tocmai când ar trebui să fim cei mai echilibrați și calculați, când e necesară limpezime a minții pentru acțiune sau luare de decizii și asta ne afectează tare. Dacă nu e păcat să te mânii, adică să descoperi asta, este păcat să rămâi mânios, poate fi păcat să acționezi sau să decizi la mânie, pentru că acționezi nu călăuzit de Duhul Sfânt ci de fire.
Dacă datorită creșterii spirituale nu ne mai mâniem pentru toate fleacurile, cum ar fi: o înjurătură primită „cadou” de la cineva, un ciocan peste degete, o insultă, faptul că e închis la pâine tocmai când am ajuns noi sau faptul că e coadă la medicul de familie, descoperim că ne mâniem totuși pentru cauze mai „sfinte” cum ar fi, trăirea altora în păcat, o predică superficială ascultată, manipularea realizată de la amvoane, trăirea în păcat a celor ce pretind că au maturitate spirituală, acțiunile celor ce numesc răul bine și binele rău, legalizarea păcatelor etc.
Cunoaștem bine versetele „mâniați-vă si nu păcătuiți” și „M-apucă o mânie aprinsă la vederea celor răi, care părăsesc Legea Ta.” Și le folosim adesea pentru a motiva diferite acțiuni făcute la mânie sau diferite „șederi de lungă durată” în mânie unde ne trebuie și viză de flotant. Totuși ne cam scapă versete de forma „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuiește în sânul nebunilor” sau „Bine faci tu de te mânii?” care abordează aceeași problemă a mâniei dintr-un alt unghi cerând din partea noastră prudență, atenție, rezervă.
Exemple pot da foarte multe dar mă voi limita la situații foarte explicite. De exemplu, mânia creștinilor față de homosexuali care vă e foarte cunoscută. Aparent, e o mânie sfântă, e corect, e creștinește să urăști așa ceva, să te aprinzi de mânie „la vederea celor răi”, practic păcatul lor e comparabil ca oricare păcat al nostru și cum al lor necesită pocăință și al nostru necesită la fel.
Sau mânia față de frații ce „trăiesc în neorânduială” mânie care poate avea măcar două motivații. Motivația că sunt „pe cale” de multă vreme și nu evoluează deci nu sunt o mărturie bună pentru răspândirea evangheliei. Sau componenta mai firească: cum domnule, eu trăiesc neprihănit și am aceeași răsplătire și cinste cu unul care totuși își permite să trăiască așa firesc, eu trăiesc o viață austeră iar ei sunt firești și? Care e deosebirea? E mânia fratelui mai mare din pilda fiului risipitor. Vă e cunoscută?
Nu știu ce vă mânie pe voi dar sigur aveți o „listucă” ca a mea cu unele pentru care vă simțiți îndreptățiți să vă mâniați. Pe mine de exemplu mă mânie creștinii șmecheri, cei nesimțiți, cei care se afișează sfinți deși e știut că trăiesc în păcat, liderii religioși care curvesc cu sistemele lumii, profitorii creștini și manipulatorii. Poate zice cineva că mânia mea nu e îndreptățită, numai încercați și să vedeți ce mă mânii și pe voi. 
Oare ce face mânia din mine și din tine? Oare nu cumva aduce acea nebunie în viața noastră de care scrie Solomon în versetul citat mai sus? Oare nu cumva apune soarele peste mânia asta, oricât de sfântă pare și mă face să acționez pe baza ei? Oare nu cumva îmi schimb comportamentul și atitudinea față de anumite persoane datorită mâniei mele? Oare nu mă tentează să mă retrag din cauza mâniei cum scriam dățile trecute? Oare nu mă blochez în această mânie și refuz să mai judec logic, să ascult și alte opinii, să iert?
Ba da, de multe ori se întâmplă așa. Iona e confruntat de Dumnezeu cu o întrebare simplă, pe care o avem și noi azi în fața ochilor. Și să nu uităm că Iona era un om al lui Dumnezeu. Întrebarea era: Bine faci tu că te mânii? Da, tu sfântule, tu sfânto, ca urmare a mâniei tale faci bine sau rău altora? Îți faci bine sau rău ție? Nu dau exemplul lui Cain că poate nu se potrivește cu „nivelul” tău dar… pe al lui Iona îl pot oferi? Poate pe al lui Moise care sfarmă tablele legii și de multe ori ne trezim motivându-ne acțiunile prin comparație cu el. Aaa… ca sa nu mai spun că adesea ne credem „Isuși ” și ne plimbăm cu biciul în mână printre semeni trosnind în dreapta și în stânga fiind „polițiștii bisericii”, bine că unii frați sunt mai mari așa de statură și ne cam temem de ei.
După cum vedeți aceste meditări nu sunt neapărat în categoria „faceți așa” ci mai degrabă sunt frământări personale la care nu am un răspuns sau o sugestie dorind mai degrabă să las Duhul Sfânt din fiecare din noi să ne lucreze.
Cât de sfântă e mânia sfântă? Cât de sfinți mai suntem acționând zile sau ani de zile în mânie? Cu ce suntem mai buni decât cei care ne mânie dacă noi rămânem în mânie?
Editare după discuția cu un prieten: Deși cred că se subânțelege, vin cu precizarea că mânia ca emoție nu este păcătoasă, e o izbucnire normală la anumiți stimuli. Mai mult, e și sănătoasă. Problema la care fac referire este aspectul de a rămâne mânios, alegerea pe care adesea o motivăm cu Biblia, de a acționa pe baza acelei mânii făcând rău semenilor sau nouă. E firesc și normal să ne mâniem, dar nu e normal să rămânem mânioși, de fapt nici nu știu dacă e tot mânie cât dorință de a face rău, de a ne răzbuna pasiv sau activ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu