Zilele trecute am dat de o imagine a unui slujitor bisericesc îngenunchiat pe gheață, lângă o cascadă înghețată, citind dintr-o carte religioasă. Aparent o imagine care ar trebui să ne sensibilizeze și să ne vedem puțina credință și puțina disponibilitate spre a ne jertfi. În realitate, dacă vorbim de păcatele sfinților, e una din problemele oamenilor temători de Dumnezeu și anume, dorința de a fi văzuți sau slava deșartă.
Deși pare o fază de copil în credință, pe măsură ce crește spiritual, înainte de a se maturiza deplin persoana, dorința de a fi văzut se rafinează mai întâi și nu avem o garanție că va dispărea vreodată, poate doar prin excepție. Ea poate avea diferite forme, uneori greu de descoperit sau conștientizat. Cu acest păcat luptă mulți sfinți și le afectează mult viața. Până și oamenii retrași, chiar și la călugări care s-au angajat la o viață în izolare și singurătate apare păcatul acesta și îi face să devieze uneori de la hotărârile lor.
Îmi frământ mintea cu această chestiune dorind să aflu cât de păcătoasă e dorința de fi văzuți, până unde această dorință e una legitimă și când trece granița spre păcate. Uneori e ușor de identificat când e grav, dacă omul e lăudăros, dacă face tot ce poate pentru a sta „în frunte”, dacă trece de limitele bunului simț etc. Uneori însă nu e deloc ușor de stabilit când dorința de a fi văzut trece granița. Știu oameni care „au slujit o viață întreagă” dar constat că dorința de a fi văzuți a fost motorul principal nu cea de a sluji lui Dumnezeu sau semenilor.
Poate știți întâmplarea cu cel mai smerit om din biserică. O biserică împlinea 100 de ani de la inaugurare și s-au organizat serbări. Una din activitățile dedicate a fost să se dea anumite distincții pentru diferite activități așa că au primit trofee sau diplome mulți din biserică. Apoi ai constatat că pot da distincții tuturor membrilor, că fiecare face ceva. Problema era la un bătrân care chiar nu a fost văzut făcând nimic ci doar așezându-se smerit pe ultimele bănci așa că i-au dat i insignă cu „cel mai smerit frate din biserică”. Din acea duminică, fratele era primul la biserică, aștepta „cu pieptul în față și insigna la vedere” pe toți cei ce veneau să dea mâna cu fiecare.
Povestea nu știu dacă e reală 100% dar așa am informații, dar oricum ar fi, are „un sâmbure mare” de adevăr. În anumite circumstanțe, cu anumiți stimuli, suntem tentați să ne afișăm, ne dorim să fim văzuți. Dacă „în pruncia credinței” dorința de vizibilitate se numără în „amin-urile” primite la rugăciune sau poezie, în felicitările primite la final pentru diferite activități, pe parcurs trece la o formă de invidie când nu avem „cinstea” de a avea loc în program, apoi îi forme și mai rafinate când invizibilitatea creează tristețe în interiorul nostru, și aici deja numai noi mai putem vedea individual situația.
Adică e o oarece evoluție de la atitudinea cărturarilor din vremea Mântuitorului la o atitudine mai mascată și mai bine împachetată. Este perfect dacă există evoluție, asta e bine de tot, înseamnă că acel creștin crește. E vai dacă ai „N” ani pe cale și tu încă ești precum cărturarii cărora le plăcea să li se facă plecăciuni, mă întreb dacă ai crescut „vreun dram”. Problema care mă frământă e cea a rafinării acestei dorințe, cum scriam la început. Cea de genul celei văzute la Moise, unul din cei mai smeriți oameni, când a pocnit stânca.
Tot mai cred că suntem tentați să ne arătăm mușchii credinței noastre celorlalți. Să ne arătăm puterile spirituale, să ne afirmăm frecvența de citire a bibliei, cea de rugăciune, zilele de post, suferința de care avem parte, modul în care ne-am pocăit, uneori ne lăudăm chiar și cu modul nostru de viață anterior convertirii dacă asta ne face vizibili. Observ o încercare de a fi vizibili chiar și prin retragere la unii, așa vor fi remarcați cu siguranță.
Oare câte rugăciuni sunt înălțate în biserică exclusiv pentru Dumnezeu, neținând cont de audiență? Oare câte poezii sunt rostite exclusiv pentru Dumnezeu ca laudă și închinare? Câte predici sunt rostite cu adevărat sub influența Duhului 100% nu pentru a ataca, căuta aprecieri, impresiona? Câte „veniri al biserică” sunt neafectate de dorința de a fi remarcați, apreciați, „băgați în seamă”?
Ioan Gură de Aur spunea „Deci ce este mai rău si mai ocărât decât aceia care fac bunătățile pentru vederea oamenilor? Când postesc, si își posomorăsc fetele lor si se roagă pe la drumuri; când suferă ostenelile, iar de plata se lipsesc.” Iar în Pateric: „A șaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deșarte. Patima aceasta este foarte felurită și foarte subțire, și nu o bagă de seamă ușor nici însuși cel ce pătimește de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite și de aceea e mai ușoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaște pe potrivnicul său și îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul și prin rugăciune. Dar păcatul slavei deșarte având multe înfățișări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostașul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, liniște, până și prin îndelunga răbdare.”
Cu alte cuvinte, să trăim cu mare băgare de seamă și să nu ne avântăm ușor să declarăm că nu suntem cu păcat pentru că e riscant. Mai degrabă să cerem lumină Duhului Sfânt și strategie de a depista și de a ne pocăi ca să trăim cât mai liberi de păcatele sfinților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu