Când Isus vorbește pentru ultima oară cu ucenicii Săi, articulează visul lui Dumnezeu: mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Investiția de 3 ani făcută de Isus în ucenicii Săi ajunge la punctul de maxim, și ei sunt împuterniciți să ducă mai departe modelul pe care Isus l-a transmis - să facă ucenici.
Nu există nici un alt mod prin care noi să împlinim voia și visul lui Dumnezeu pe pământ, decât prin faptul că predicăm, consolidăm, echipăm și trimitem oameni în lucrare. Iar tot procesul acesta îl putem numi ucenicie.
Ucenicia ca mod de viață presupune că fie că lucrăm, fie că ne plimbăm, fie că participăm la viața spirituală a bisericii, suntem implicați în a face ucenici, în a transmite chipul lui Dumnezeu celorlalți. Iar asta presupune un context relațional, un context intenționat, când oferim ceea ce Dumnezeu a pus în noi celuilalt.
Când mă gândesc la ucenicie, văd că Isus a avut un plan. Când a transferat acest concept ucenicilor Săi, le-a dat tot planul. Mergeți - e prima fază, expune-i pe oameni la mesajul Evangheliei. Botezați-i, integrați-i în Biserică - asta presupune catehizare, presupune ca omul să înțeleagă valorile de bază ale creștinismului. Învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit - presupune o relație în cadrul căreia adevărurile scripturale sunt transferate. Asta e ceea ce Dumnezeu ne cheamă să facem, neuitând că noi nu facem ucenici pentru noi, ci facem pentru Domnul și în totală dependență de Duhul Sfânt. Dumnezeu nu încurajează lenea spirituală și neimplicarea în procesul acesta.
În 1 Corinteni 4:15, Pavel scrie: Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. Pentru orice om care pășește în viața spirituală, există cineva care l-a condus la Domnul, un părinte spiritual. Apostolul Pavel nu a făcut din asta un eveniment, ci un proces. Un părinte spiritual este cel care îl asistă pe noul-născut, îl hrănește, îl ajută să se consolideze, răspunde întrebărilor lui, dar se așază și sub poverile lui, trăiește cu el toate etapele vieții.
Gândiți-vă la tatăl dumneavoastră, la relația pe care ați avut-o cu el. Ce imagini vă vin în minte? Sunt conștient de faptul că această amintire, în anumite situații, poate să fie dureroasă. Gândiți-vă și la mama dumneavoastră? Care sunt gândurile care vă vin? Dar cum credeți că ar evalua copiii dumneavoastră relația cu voi, ca părinți?
Fiecare din noi vom avea tendința să ne raportăm la orice autoritate așa cum a fost relația cu tatăl și mama noastră, mai ales cu tatăl nostru. Dacă am avut un tată care a abuzat ființa noastră, emoțional sau fizic sau chiar sexual, atunci vom avea tendința să ne raportăm din această perspectivă la orice autoritate, și să reacționăm advers.
Mai mult, când ne vom gândi la Dumnezeu ca Tată, vom avea o imagine deformată despre El, pentru că Îl vom vedea prin prisma relației pe care am avut-o cu tatăl nostru.
Părintele spiritual nu își rușinează copiii, ci îi sfătuiește (1 Corinteni 4:14). În Biserica din Corint e dezbinare, darurile spirituale nu sunt bine folosite, se dau în judecată unii pe alții, se trăiește în imoralitate. Și în acest context, apostolul Pavel spune că nu vrea să îi facă de rușine, ci să îi sfătuiască. A face de rușine presupune să pui vinovăție pe cealaltă persoană.
Ca părinți, noi avem rol dublu în familie, atât de părinți fizici, cât și de părinți spirituali pentru copiii noștri. În acest context, administrăm disciplina, și scopul disciplinei nu este de a pune rușine peste ei, ci de a-i sfătui. Și asta comunică ceva despre inima noastră. Nici un copil înțelept, nici o biserică înțeleaptă nu vor disprețui sfatul părintelui spiritual. Trebuie să-i sfătuim și să le atragem atenția copiilor și copiilor spirituali când greșesc, dar e responsabilitatea lor cum vor răspunde (Ezechiel 33:7-9).
Fiecare din noi, când venim la Domnul, venim cu bagajele noastre. Avem nevoie, printre altele, de un părinte spiritual care să ne ajute să despachetăm bagajele. De anumite aspecte din trecutul nostru suntem conștienți, de altele însă nu, dar trăim consecințele acelor experiențe din trecut. Ori, părintele spiritual tocmai acest rol îl are. E tatăl care dă direcție, care îmbină dragostea cu dreptatea, purtarea de grijă cu responsabilitățile, iubirea cu disciplina.
În cadrul acestui proces, din bebelușul proaspăt născut, părintele vrea să facă om mare, într-o zi să-și facă o familie și apoi să își asume responsabilitatea de părinte. Eu așa înțeleg că Biblia mă învață: în Biserică, e de dorit ca fiecare credincios să fie la rândul lui un părinte spiritual pentru un nou convertit, și fiecare părinte spiritual să aibă la rândul lui un mentor, cineva cu care împărtășește, cu care se roagă, stăruiește în Cuvânt, de la care primește încurajare, dar și mustrare când e cazul. Ucenicia e și un context în care dăm socoteală despre viața noastră, pentru a crește spiritual.
Este o singură persoană în viața noastră care e părinte spiritual. Dar sunt mai mulți alți mentori, aduși în viața noastră pentru a împlini anumite nevoi, pentru anumite perioade. Nu trebuie să ne facem griji dacă nu avem un singur mentor pentru toată viața, pentru că dinamica vieții noastre poate cere să existe și alți mentori.
Pavel avea pe cineva în care investea - Timotei. Dar fiecare Timotei trebuie să aibă un Pavel de la care primește. Pavel l-a avut pe Barnaba, care l-a încurajat la începutul slujirii. A avut un Sila cu care a slujit în călătoriile sale misionare.
Sunt mai multe relații de mentorare care ar trebui să existe în viața unui om. Trebuie să fie cineva la care persoana respectivă se raportează ca la o autoritate, apoi altcineva în care persoana investește, sub el, și mai trebuie colegi de slujire, la același nivel. Când îi pui pe toți aceștia împreună, e ca o constelație de mentori, ceea ce e de dorit în viața noastră.
Ucenicia nu se întâmplă în afara contextului relațional. Nu putem să beneficiem deplin de transformarea noastră decât în contextul pe care Dumnezeu l-a organizat: omul este în familie, familia în comunitate, comunitatea în societate. În cadrul acestor relații, Dumnezeu se folosește de Cuvânt, de Duhul Sfânt și de alți credincioși pentru desăvârșirea noastră.
El a dat în Biserică apostoli, proroci, evangheliști, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților (Efeseni 4:11). Același pasaj spune în continuare că fiecare credincios trebuie să ajungă la maturitate și să înceapă la rândul lui să slujească. Așa a creat Dumnezeu Biserica, cu această interdependență între membri, între credincioși.
O trezire spirituală nu poate să aibă impact de durată dacă oamenii nu sunt implicați într-un proces de ucenicie. Istoria trezirilor ne arată că, după ce oamenii au fost treziți din starea lor de păcat și aduși la viață, nu a fost cineva care să-i ajute să consolideze credința lor, și pe termen lung, flacăra s-a stins, impactul nu a fost pe măsură.
Extras din emisiunea Calea, Adevărul și Viața 472 - Părinți spirituali, cu Mihai Dumitrașcu, pastor, Biserica Emanuel, Galați
Emisiunea completa
Sursa: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/6650-parinti-spirituali-ucenicia-ca-mod-de-viata-mihai-dumitrascu-pastor-biserica-emanuel-galati#ixzz5Wc76yqvI
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu