Ne reîntîlnim în biserici (clădiri)! Să ne bucurăm sau nu?

Dragi prieteni, preoți, pastori, iubiți coliturghisitori,

Trebuie să ne cercetăm inimile după această perioadă și să vedem pentru CE (scopul) și DE CE (motivația) ne dorim mai mult reîntîlnirea în biserici (clădiri)?

Pentru PROGRAM sau pentru PERSOANE?

Pentru LITURGHIE sau pentru LEGĂTURA FRĂȚEASCĂ ȘI PĂRTĂȘIA reală?

Pentru COLECTA (care ne-a asigurat confortul financiar înainte vreme) sau pentru adevărata COMUNIUNE în Duhul?

Ne este dor de CLĂDIRE sau tînjim după CORPUL TAINIC AL LUI CRISTOS, adevărata Biserică?

Dumnezeu ne-a trecut prin această perioadă cu un scop. Probabil că unii dintre noi s-au  transformat în meseriași, în ”prestatori de servicii spirituale” și se tem să nu rămînă cumva fără locul și obiectul muncii. Primejdia de a deveni popi utili și activiști ne paște deopotrivă și pe pastori și pe preoți. Popirea (transformarea unui slujitor în slujbaș) este un proces pe care puțini îl pot evita. Se petrece lent și pe nesimțite. Poate că tocmai de aceea îi transformă pe unii din iconomi emoționați ai tainelor în contabili reci și nesimțitori ai harului.

Probabil ne-am obișnuit foarte mult cu forme fără fond, cu pocale spectaculoase, dar goale care nu dau peste ele de preaplinătatea Duhului, cu un ritm liturgic, care ne-a creat tipare de viață și paradigme de gîndire, pe care Dumnezeu acum a vrut să ni le scuture un pic.

Ce ne rămîne fără ”popie”, fără ritual, fără ”serviciile divine”, fără ”public”? Dacă nu ne rămîne nimic, dacă rămînem ”șomeri”, atunci sîntem cei mai nefericiți dintre lucrători! Am privit cutremurat mărturia unui prestator, care spunea că el nu poate fără public. Că de acolo îi vine puterea, fără aglomerație, fără mulțimi el nu simte ”har”. Are nevoie de aplauze, fețe, zîmbete aprobatoare. Oh, Ilie, Ioan Botezătorul, Neemia, Ieremia, chiar Mîntuitorul Însuși …

Da! Una nu poate multă vreme fără cealaltă. Avem ”programe”, liturghii, colecte și clădiri, instituții, dar acestea sînt instrumente, unelte, carcase, coaja, care ar trebui să ascundă miezul.

Dar atunci cînd focul lăuntric s-a stins, cînd dragostea de Dumnezeu și de frați s-a ofilit, putem să ne readunăm în coruri și fanfare, putem să reluăm celebrări și pompe, dar cu același efect pe care l-ar avea o decorativă scumpă pe mormîntul plin de oase. Oasele rămîn acolo chiar dacă schimbăm cimentul de pe mormînt cu granit, chiar dacă dăm lavabilă mai scumpă peste varul ieftin.

Primejdia unei prea imprudente și grăbite sărbători că sîntem împreună, fără a cugeta la rostul și rolul coliturghisirilor noastre ne duce doar la o altă formă, mult mai subtilă și mult mai dulce, este adevărat, de idolatrie. Putem rămîne noi cu noi, fără coborîrea Treimii între noi.

Dumnezeu nu s-a legat de pietre. Același Dumnezeu care a poruncit construirea Templului, Același l-a blestemat să nu rămînă piatră pe piatră, atunci cînd a devenit o peșteră de tîlhari, atunci cînd poporul a unit nelegiuirea cu sărbătoarea.

Dacă din această perioadă nu vom ieși mai curați, mai sfinți, mai străluminați de vederea Domnului, mai aproape de El și mai aproape unii de ceilalți, ne-a fost toată postirea de ”biserică” degeaba. Vom reveni cu aceeași acreală ipocrită în aceleași văgăuni stropite cu aghiazmă, la fel de încrîncenați, la fel de răi, la fel de plini de spume și puroi, nevindecați, nelimpeziți, nestîmpărați.

Mirele să se îndure de Mireasă!

Sursa: https://mariuscruceru.ro