„Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul …” (Fapte 6:2b)
Cu ceva timp în urmă, pe vremea comuniștilor, se spunea că școala care produce cei mai mulți pastori și predicatori din România este Politehnica. Cu siguranță era mult adevăr în această zicere. Seminarul Teologic de la București avea dreptul să instruiască doar câțiva studenți în fiecare an. Dintre aceștia, și așa foarte puțini, unii mai și defectau în primii ani de slujire. Pe de altă parte accesul tinerilor credincioși spre facultăți cu profil umanist era foarte mult îngrădit. Astfel , opțiunea cea mai la îndemână pentru tinerii creștini cu potențial intelectual rămânea Politehnica. Frumusețea acelor timpuri consta însă în faptul că politehniștii creștini nu se pricepeau doar la ridicarea de blocuri, la construirea de poduri sau la realizarea de utilaje industriale. Unii dintre ei știau, și știau chiar foarte bine, cum să pună în operă pietrele vii din biserici sau să împărtășească celor însetați apa vieții. Ca urmare a acelei chemări a harului, încă mai avem printre noi un număr semnificativ de păstori cunoscuți, care sunt foști politehniști.
Lucrurile s-au schimbat radical în ultimul timp. Școlile biblice au început să producă zeci de absolvenți în fiecare an. În această situație te-ai fi așteptat să întâlnești păstori tineri, bine echipați, în fiecare localitate mai mărișoară din România, punând umărul la creșterea Împărăției. Realitatea este că, din păcate, foarte puțini dintre ei au fost și sunt absorbiți într-o lucrare pastorală, de evanghelizare sau de misiune, după ce își finalizează studiile. Pentru că nu au unde continua, sau nu mai vor să continue, cei mai mulți se reorientează după absolvire și îmbrățișează cariere care nu au aproape nimic în comun cu teologia. Mai mult, dintre cei care au rămas în lucrare, aproape toți au fost prinși în ultimul timp în importante proiecte de construcție. Acestea le-au consumat încet-încet aproape toată creativitatea, energia și vitalitatea. Unii au finalizat proiectele, alții încă nu. Dar aproape toți au ieșit sau ies din aceste proiecte obosiți, îmbătrâniți înainte de vreme, contestați, epuizați din punct de vedere spiritual, cu familiile și sufletele rănite și fără o viziune post-construcție bine articulată.
Sigur că reflectând la aceste schimbări majore din ultimii ani nu am putut să nu mă întreb: cum se face că politehniștii de odinioară se orientau spre pastorație și predicare, iar teologii de azi se îndreaptă spre construcții și servicii? Cum se face că cei școlarizați să transforme materia moartă ajungeau să modeleze pietrele vii, iar cei pregătiți să păstorească suflete ajung printre bolțari și saci de ciment.
Cred că principala cauză este că noi, slujitorii, am uitat care este misiunea bisericii și care este rolul nostru în această misiune. De aceea, trebuie să ne amintim mereu și mereu că noi suntem aici ca să participăm la misiunea lui Dumnezeu, Missio Dei. În esență ea înseamnă să ne alăturăm Lui, ca și co-lucrători în cel mai important proiect din istoria Universului, acela de răscumpărare a omului din păcat, prin Isus Hristos. Orice altă întreprindere, oricât de bună ar părea, este secundară, iar uneori poate fi chiar dezangajare față de misiunea primită de la Dumnezeu. Apostolii au înțeles acest mare pericol încă de la începutul slujirii lor. Și când au apărut și alte proiecte, bune în ele însele, dar care puteau să îi abată de la chemare au spus: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese” (Fapte 6:2b). Oricât îmi forțez imaginația, mi-ar fi greu să îmi închipui că dacă Petru și Ioan ar trăi azi i-am întâlni în șalopete pe șantierele bisericii. Asta nu pentru că slujitorii Cuvântului ar fi mai importanți decât cei care au alte profesii, ci pentru că apostolii, așa cum vedem în viața și în scrierile lor, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a rămâne în chemarea pe care le-a făcut-o Dumnezeu!
Sigur că bisericile au nevoie de spații corespunzătoare pentru întâlniri. Asta înseamnă că este justificat să ridicăm clădiri pentru biserici dacă ele sunt simple, ieftine, funcționale și cu bun gust. Dar când construcțiile ne consumă toate resursele emoționale, spirituale și financiare, când ele ne iau cei mai buni oameni și ni-i golesc de putere și de pasiune, atunci ceva nu e în regulă. Când cheltuim sute de mii de euro (sau milioane) pe clădiri luxoase, dar nu avem bani să susținem un păstor, un misionar sau un evanghelist, ceva este strâmb. Când cumpărăm cu sume exorbitante parcări în care să ne expunem mașinile scumpe, dar nu avem bani pentru nenorociții de lângă noi, ceva e putred. Când în întâlnirile de comitet se discută mai mult despre ciment, cherestea sau cuie și mai puțin despre cei pierduți care au nevoie de Evanghelie, cu siguranță că ne-am pierdut busola.
Un duh, acela de a ne etala puterea, capacitatea și statutul prin mărimea și frumusețea clădirilor de biserici bântuie acum comunitățile evanghelice. Și, din păcate, o bună parte din păstori consideră că cea mai mare realizare a slujirii lor ar fi aceea de a lăsa în urmă o clădire masivă și vizibilă, oricât de mare ar fi prețul ridicării ei. Cât de naivi putem să fim, uitând de faptul că edificiile fără credincioși vii din punct de vedere spiritual, născuți din nou nu sunt nimic în ochii lui Dumnezeu. Uităm că singurele pietre pe care Domnul le vrea puse în operă, în Templul Său etern, sunt pietrele vii. Uităm că Occidentul este plin de clădiri de biserici, mult mai frumoase decât ale noastre și care acum nu sunt altceva decât obiective turistice sau spații cu o bună acustică pentru concerte de muzică clasică.
Mesajul meu nu este născut dintr-un spirit critic sau din dorința de a polemiza. Categoric nu! Este pur și simplu o caldă pledoarie pentru întoarcerea noastră, a tuturora, la creștinismul simplu pe care l-au promovat apostolii. Atunci oamenii erau mai importanți decât clădirile și sufletele mai importante decât banii. Este o pledoarie pentru slujitori de a fi mai puțin constructori și mai mult păstori. Este o pledoarie pentru absolvenții școlilor teologice de a nu se lăsa vrăjiți de cântecul de sirenă al spiritului materialist, ci de a asculta de chemarea pe care Domnule le-a făcut-o! De a ne aduce mereu aminte de misiunea Domnului și de a ne-o însuși și noi: ”Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Lc. 9:56).
Cluj Napoca, Martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu