Dacă pentru păcate pe care noi le credem grosolane cum ar fi: furt, curvie, homosexualitate, dependențe și altele există șansa de a fi observați de alții și de a fi atenționați, pentru cele din categoria „păcatele sfinților” nu prea există această șansă, deci necesită o preocupare a mea reală întru descoperirea și înțelegerea stării mele.
Retragerea e unul din păcatele sfinților și recunosc că nu îmi e străin. Îl cunosc de la mine, ca practicant, de la clienți ai mei sau de la cunoscuți. E destul de dificil de scris despre el întrucât are forme de camuflaj multiple și cel mai adesea se îmbracă în haina unei dorințe de apropiere nestingherită de Dumnezeu pentru care este nevoie de retragere, dar oare eu, care mă retrag, mă retrag în cantitatea corespunzătoare? Oare nu folosesc această ocazie ca să îmi satisfac o dorință a firii de a mă răzbuna pe ceilalți sau de a nu mai avea parte de suferința pe care adesea mi-o provoacă?
Sunt adeptul ideii că relația cu Dumnezeu e strict personală și mersul la biserică nu e pentru apropiere de Dumnezeu, ci pentru apropiere de oameni. Apropierea de Dumnezeu și părtășia cu El se face în solitudine. Totuși, exercitarea darurilor pe care Dumnezeu mi le-a dat se face în comunitate, în biserică. Așadar, găsesc necesar ca pe măsura apropierii de Dumnezeu să existe și o revărsare a mea spre ceilalți iar retragerea în solitudine exagerată face rău și semenilor și mie.
Ce mă face pe mine să mă retrag dincolo de echilibru, ce mă face să prefer „să stau singur cu Domnul” lucru pentru care greu poate fi condamnat cineva? Meditând la asta am găsit câteva idei. Retragerea în solitudine exagerată poate fi cauzată de următoarele aspecte: neiertarea, lipsa îngăduinței pentru cei mai slabi, lipsa capacității de a suporta suferința de nelipsit în relația cu oamenii, superioritatea spirituală, lenea spirituală și indignarea sau furia sfântă față ce cei care refuză să se maturizeze. Aici nu vorbesc despre forma brută a acestor păcate ci despre una foarte rafinată, aproape invizibilă și pentru posesorul acelui păcat.
Retragerea este, trebuie să recunosc, o alternativă plăcută în comparație cu interacțiunea cu feluriți oameni de diferite maturități spirituale. E mult mai comod să stau în izolare, cu Biblia în mână, la liniștea netulburată a părtășiei cu Dumnezeu. Poate fi asta rău? Numai să aveți curaj să spuneți asta că nu mă mai vedeți 
.
.
Întrebările care mă frământă sunt multe: Îmi cere Dumnezeu asta? Mă vrea El un sfânt izolat în societate/biserică? Vrea să fiu desăvârșit și neimplicat, neomenos, un fel de înger între oameni? Dacă mă voia înger, nu mă lua oare „acasă”? Dacă mă vrea între oameni, care e granița „decenței” între solitudine și socializare?
De cele mai multe ori oamenii aleg solitudinea exagerată din cauza rănilor de pe ei. Așadar mândria apropierii de Dumnezeu nu e una brutală ci foarte rafinată. Și totuși pentru această apropiere profundă de Dumnezeu trebuie mulțumit și celor care au făcut acele răni. Oamenii care aleg o astfel de singurătate au fost tare răniți și probabil rănile lor nu sunt încă vindecate sau dacă au fost, a rămas teama de a nu căpăta altele. Dar oare teama de a nu fi răniți chiar ne protejează cu adevărat? Paradoxul este următorul: Pentru a dezvolta rezistență la infecții, trebuie să trăim normal, înconjurați de mediul natural, copii trebuie să se joace afară, să atingă pământul, diferite obiecte, să respire un aer cu mulți „dușmani”. Nu traiul într-un mediu steril ne ferește de suferință, nu antibioticele ne feresc de infecții ci dezvoltarea capacității trupului de a identifica și lupta cu microbii. Trăirea în mediu steril ne vulnerabilizează tare de tot și ne taie orice șansă de a ne mai bucura de libertate ulterior, pentru că mediul ne devine inamic. La fel cred că e și cu durerile relaționale. Trăirea exagerată în mediu protectiv nu mărește riscul de a ne izola „pentru totdeauna”?
Pe mine personal mă doare superficialitatea, neimplicarea, nematurizarea, lipsa evoluției, manipularea, mediocritatea și alte păcate din sfera aceasta mai ales când ele sunt prezente în cei ce trebuie să fie lideri. Dar oare retragerea mă face mai puternic în fața loviturilor de acest gen? Oare prin retragerea mea rezolv ceva în mine sau în alții? Oare comoditatea pe care o caut și protecția căutată nu mă fac egoist, da spiritual, dar tot egoist.
Sunt păcate care mă deranjează tare de tot. Sunt atitudini care mă deranjează și față de care nu vreau să fiu prezent. Sunt neacțiuni care mă irită, o iritare sfântă sunt tentat să cred. Dar oare m-a chemat Dumnezeu doar la o relație aproape perfectă cu El dar cu foarte slab impact social? Sau menirea mea este să trăiesc plăcut lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El, într-o stare de „zen” spiritual pe munte sus? Da, eu îmi doresc profund ca spiritual să cresc, îmi doresc profund să Îl experimentez mai mult, să Îl simt mai aproape, să mă afund în El și să fiu una cu El, dar oare dorința asta este neinfluențat dorința mea interioară sau e o fugă de realitatea în care trăiesc? Și dacă e o fugă din această realitate, oare realitatea nu are și ea dreptul la „o răsplată” din partea mea că m-a împins în relație mai profundă cu Tatăl?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu