In primul rand, a fi evanghelic inseamna a avea o credinta care este in acelasi timp o forma de devotiune.
Evanghelicii adera pe deplin la credinta crestina exprimata in crezurile istorice ale marilor concilii ecumenice ale bisericii, ca si in marile afirmatii ale Reformei Protestante, si incearca sa fie loiali acestei credinte care a fost transmisa din generatie in generatie. Dar, in esenta, a fi evanghelic implica intotdeauna mai mult decat o marturisire de credinta, o afiliere institutionala sau apartenenta la o anumita miscare. Noi nu avem un lider suprem, si nici crezurile nici traditiile nu sunt in ultima instanta decisive pentru noi. Isus Cristos si cuvantul sau scris, Sfanta Scriptura, sunt autoritatea noastra suprema; devotamentul nostru total, increderea si ascultarea noastra sunt raspunsul nostru potrivit la acestea.
In al doilea rand, credinta si devotamentul evanghelicilor este exprimat la fel de mult in in inchinarea si in faptele noastre, ca si in crezurile noastre.
Asa cum atesta imnuri si cintece de inchinare care au o popularitate universala, asa cum este „Maretul Har”, marii nostri compozitori stau alaturi de marii nostrii teologi si adeseori angajamentul nostru poate fi vazut mai bine in darnicia noastra si purtarea noastra de grija fata de altii, decat in declaratiile noastre oficiale. Ceea ce suntem noi nu este cuprins doar in carti si declaratii, ci si in grija noastra fata de cei saraci, de cei fara adapost si de orfani, in vizitarea celor care sunt in inchisoare, in compasiunea noastra fata de cei flamanzi si de victimele dezastrelor, precum si in lupta noastra pentru justitie pentru cei oprimati de diverse manifestari ale raului, cum sunt sclavia si traficul cu fiinte umane.
In al treilea rand, evanghelicii sunt oameni care ii urmeaza lui Cristos intr-un mod care nu este limitat la anumite biserici si nu este continut de o miscare usor de definit.
Noi suntem membri ai multor biserici si denominatii, atit magisteriale, cat si independente, iar angajamentul nostru evanghelic este acela care ne ofera o unitate esentiala care tine laolalta o mare diversitate de orientari. Aceasta este o trasatura foarte importanta pentru orice miscare de tip retea in epoca informatiei, dar evanghelicismul a fost dintotdeauna divers, flexibil, adaptabil, fara ierarhie, si a imbracat o multitudine de forme. Acest lucru este adevarat mai mult decit oricind, acum cand suntem martori ai diversitatii si ai dinamicii evaghelicilor in intreaga lume. Caci a fi evanghelic inseamna mai intai si mai presus de orice un mod de a fi devotati lui Isus Cristos, si de a cauta sa traim in diferite epoci si in diferite culturi asa cum i-a chemat el sa traiasca pe urmasii lui.
In al patrulea rand, asa cum am subliniat mai sus, Evanghelicii trebuie sa fie definiti din perspectiva teologica si nu politica; din perspectiva credintei pe care o marturisesc si nu din punct de vedere cultural.
Mai presus de orice, este vorba de un angajament si de un devotament fata de persoana si lucrarea lui Isus Cristos, fata de invataturile lui si de stilul de viata promovat de el, cat si de un devotament durabil fata de domnia lui deasupra tuturor altor autoritati pamantesti, altor dedicari si altor loialitati. Asa fiind, aceasta nu trebuie sa se limiteze la granitele tribale sau nationale, ori sa se confunde cu sau sa fie redusa la anumite categorii politice cum ar fi cele de “conservator” sau „liberal”, ori la anumite categorii psihologice cum ar fi cele de „reactionar” sau de „progresist”.
In al cincilea rand, mesajul evanghelic, „vestea buna”, este prin definitie in masura coplesitoare si intotdeauna un mesaj pozitiv inainte de a fi unul negativ.
„Puterea lui Nu” are o enorma importanta teologica si culturala in special in vremuri ca acestea, in care se spune ca „orice este permis” si ca „este interzis a interzice”. Asa cum a facut si Isus, evanghelicii trebuie uneori sa formuleze judecati aspre cu privire la ceea ce este fals, nedrept, si rau. Dar, mai intai si mai presus de orice, noi, evanghelicii suntempentru Cineva si pentru ceva, mai degraba decat impotriva cuiva sau a ceva. Evanghelia lui Isus este Vestea Buna cu privire la primire, iertare, gratie si eliberarea de lege si legalism. Este un „Da” colosal rostit pentru viata si pentru aspiratiile umane, ca si un Nu apasat rostit cu privire la ceea ce este in opozitie cu destinul nostru cel adevarat, ca fiinte umane create dupa chipul lui Dumnezeu.
In al saselea rand, trebuie sa facem distinctie intre evanghelicism si alte doua tendinte opuse cu care s-a confruntat protestantismul: revizionismul liberal si fundamentalismul conservator.
Chemati de Isus pentru a fi „in lume, dar nu din lume”, crestinii, in special in societatea moderna, au fost impinsi catre doua extreme. Cei care au fost mai liberali, au inclinat sa se acomodeze lumii intr-un mod care sa reflecte gandirea si stilul de viata contemporan, pana acolo incit au devenit necredinciosi lui Cristos; pe cand cei mai conservatori au avut tendinta de a infrunta lumea, rezistindu-i in moduri care se dovedesc a fi in egala masura forme de neascultare fata de Cristos.
Tendinta revizionista liberala s-a manifestat pentru prima data in secolul al XVIII-lea si a devenit mai pronuntata astazi, atingand apogeul in acele versiuni ale credintei crestine care sunt caracterizate de asemenea mari slabiciuni cum ar fi increderea exagerata in capacitatile umane, o intelegere superficiala a raului, o viziune neadecvata asupra adevarului, ca si o conceptie deficienta despre Dumnezeu. In final, uneori acestia nici nu mai pot fi identificati ca fiind crestini. Iar atunci cand apare o asemenea nedorita capitulare, aceste asa-numite „evanghelii alternative” nu reprezinta nimic altceva decat o serie de pierderi serioase, care in final pecetluiesc disparitia lor:
Este vorba mai intii de o pierdere a autoritatii – in acest caz sola Scriptura („numai prin Scriptura”) este inlocuita cu sola cultura („numai princultura”).
In al doilea rand, este vorba de o pierdere a comunitatii si a continuitatii – astfel, „credinta data odata pentru totdeauna” devine credinta data doar unui anumit popor, intr-o epoca anume, ceea ce pune distanta intre noi si alti credinciosi care au existat de-a lungul timpului si din generatie in generatie.
In al treilea rand, avem de-a face cu o pierdere a stabilitatii – asa cum spune Inge, intr-o expresie inspirata, „cel care se casatoreste cu spiritul epocii va ramane curind vaduv”.
In al patrulea rand, aceasta duce la o pierdere a credibilitatii – acest „nou tip de credinta” se dovedeste a fi identica cu credinta celor sceptici, astfel incit nu mai ramane in urma nimic consistent crestinesc pentru cei care cauta sa examineze si sa inteleaga credinta crestina.
In al cincilea rand, observam o pierdere a identitatii – astfel, aceasta versiune revizuita a credintei pierde din ce in ce mai mult asemanarea cu credinta crestina istorica, aflata in deplina concordanta cu aceea a lui Isus.
Pe scurt, cu toata sinceritatea pe care o afiseaza, si in ciuda incercarii lor de a fi relevanti, cei care promoveaza extrema revizionista liberala risca sa devina ceea ce Soren Kierkegaard numea niste oameni care „saruta iude”, referindu-se la crestini care il tradeaza pe Isus pentru o interpretare (gresita) a lui.
Tendinta fundamentalista este mai recenta, si chiar mai apropiata evanghelicismului, asa incat in ochii multora aceste doua conceptii se suprapun. Noi ii apreciem pe cei din trecut pentru dorinta lor sincera de a fi fideli fundamentelor credintei, dar fundamentalismul a devenit intre timp un element strain adaugat credintei crestine si s-a dezvoltat in esenta sa ca o reactie de timp modernist fata de lumea moderna. Fiind o reactie la lumea moderna, aceasta tinde sa idealizeze un trecut care nu mai exista, si sa radicalizeze prezentul, manifestand, atit in plan personal cit si public, un gen de militantism care risca sa devina sub-crestin.
Fundamentalismul crestin are corespondente in multe religii si chiar in secularism; el devine adeseori o miscare sociala cu identitate crestina, al carei continut si comportament crestin sunt diminuate in mod dramatic. Fundamentalismul, de exemplu, se indeparteaza prea adesea de principiul evaghelic, asa cum o fac uneori si evanghelicii, atunci cand nu mai asculta de marea porunca de a-l iubi pe aproapele lor ca pe ei insisi, ca sa nu mai vorbim de cerinta radicala a lui Isus ca cei care ii urmeaza sa-i ierte pe altii fara limite si sa-si iubeasca chiar si dusmanii.
In al saptelea rand, evanghelicismul este deosebit prin modul in care priveste in egala masura inspre trecut si inspre viitor. In esenta lui, evanghelicismul priveste inapoi la Isus si la Scripturi, considerindu-le nu doar ca pe niste radacini istorice, ci si ca o angajare al inimii fata de centrul si in directia generala a dorintei si invataturii lui; si nu ca o decizia luata o singura data, ci ca o dedicare facuta iarasi si iarasi, pentru acest principiu vital al stilului de viata promovat de Isus. De aceea, a fi evanghelic nu inseamna doar a avea o credinta personala profunda, un puternic angajament pentru sfintenia etica a vietii, si un pronuntat voluntarism in actiune, ci si a trai in mod practic o credinta al carei dinamism este modelat fara sfiala de adevar si de istorie.
Si totusi, departe de a fi conservatori naivi si sustinatori fara rezerve ai traditiei, a fi evanghelici implica un permanent angajament fata de Isus Cristos, iar aceasta aduce cu sine nevoia de inovatie, de reinnoire, de reformare, si de dinamism intreprinzator, pentru ca toate lucrurile, in orice epoca trebuie sa fie analizate in lumina lui Isus si a cuvantului sau. De aceea, principiul evanghelic este o chemare la autoexaminare, la reflectie, si la dorinta de a fi corectati si de a ne schimba orideciteori acest lucru este necesar. In acelasi timp, departe de a fi advocatii nihilismului contemporan, care promoveaza „schimbarea de dragul schimbarii”, a fi evanghelic inseamna a recunoaste suprematia autoritatii Scripturii, care ne indreapta catre Isus si ne ajuta astfel sa vedem nevoia de a conserva o forma care rezista tuturor incercarilor de re-formare.
De aceea noi privim ratiunea si credinta ca pe niste aliati, mai degraba decat ca pe niste dusmani, si socotim ca nu exista nicio contradictie intre minte si inima, intre a fi pe deplin credincios pe de o parte, si a fi pe deplin critic sub raport intelectual si a fi contemporan, pe de alta parte. De aceea evanghelicii se deosebesc de reactionari prin aceea ca sunt atit reformatori, cit si inovatori; ei se deosebesc insa, de asemenea, de progresistii modernisti, prin negarea legitimitatii ideii ca cu cit un lucru este mai nou, cu atit este el mai adevarat si ca ultimul lucru descoperit este si cel mai important, dar si prin faptul ca sunt inclinati sa conserve ceea ce este adevarat, drept si bun. Evanghelicii cred in adevarul paradoxal potrivit caruia ca cea mai sigura cale catre inainte este intotdeauna sa mergi mai intai inapoi; aceasta „intoarcere inapoi” este secretul tuturor trezirilor si al reformelor adevarate.
In concluzie, a fi evanghelic este o optiune mai veche si de mai lunga durara decit aceea de a fi protestant. Dorinta arzatoare de a fi evanghelici s-a aflat in centrul Reformei protestante, si ceea ce da Reformei valabilitate crestina, din punctul nostru de vedere, este recuperarea de catre ea a adevarului biblic. In unele tari, termenul „evanghelic” este inca sinonim cu termenul „protestant”. Cu toate acestea, este clar ca termenul „evanghelic” si dorinta de a fi biblici, predateaza si supravietuiesc in egala masura proiectului protestant in forma lui istorica, pentru ca termenul „a protesta” si-a pierdut tot mai mult semnificatia lui originala pozitiva, respectiv aceea de a „marturisi pentru cineva”(pro-testantes), iar termenul „protestant” este unul din ce in ce mai mult limitat la o anumita perioada istorica. Alte etichete vin si pleaca, dar principiul evanghelic care urmareste credinciosia fata de Vestea Buna a lui Isus si fata de Scripturi va rezista pe veci.
Traducerea: Daniel Lucescu. Editarea: Danut Manastireanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu