M-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.
Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă repere fundamentale ale societăţii europene?
E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguitatea termenului „valoare“. Contează mult perspectiva cultural-geografică a termenului. Dacă am în vedere Occidentul în raport cu Orientul - emisfere luate strict în sens geografic -, valorile Occidentului sunt incomensurabile, pentru că au drept matrice de formare creştinismul. Noica avea să decreteze. „Cultura europeană s-a născut în 325, la Niceea“, când Biserica statorniceşte adevărul dogmatic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dumnezeu-Om. Deci, o cultură a perihorezei între dumnezeiesc şi omenesc, între necreat şi creat. Dacă am în vedere Occidentul în raport cu Estul european - din păcate, şi acesta îşi pierde seva creştină -, atunci valorile Occidentului de astăzi simt că subminează şi boicotează valorile Occidentului de ieri. Prin urmare, nu mai pot vorbi de valori, ci de realităţi care detronează valorile. Pentru noi, creştinii, valorile decurg din viaţa în Dumnezeu, din Dumnezeu şi implicit din Evanghelie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.
Fizionomia Occidentului văzut dinspre Estul Europei pare una marcată în mod profund de rănile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit faţă de viaţa liturgică a Bisericii, ca separaţie şi instaurare a unei dihotomii între necreat şi creat. Am în vedere sutele de biserici care sunt goale şi a căror destinaţie este cu totul alta decât spaţiu de trăire a credinţei. Oricine poate vedea biserici transformate în pub-uri, cluburi de noapte sau restaurante. Toată această realitate a avut drept premisă separaţia sau dihotomia dintre necreat şi creat, dintre lumea credinţei şi lumea negării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: modernitatea, a cărei predică centrală este exilarea lui Dumnezeu şi instaurarea omului în locul Lui - „Într-adevăr, umanitatea de astăzi pare a nu mai fi decât o enormă gură care pronunţă, cu emfază şi la nesfârşit, numele omului“ (Piere Mannent) -, fapt care a dus la erezia antropocentrismului, ca rampă de lansare a „valorilor“ occidentale de astăzi: multiculturalism, care este preocupat de identitatea de grup, adică de minorităţi (sexuale, etnice, culturale etc.), nu de persoană, de subminarea şi anihilarea tradiţiei, a rădăcinilor („când este geloasă pe tradiţie, şi îşi pune gelozia în aplicare, modernitatea se transformă repede în coşmar“ - H.-R. Patapievici) şi trivializarea, ignorarea premeditată a structurii creştine a Europei.
Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine ale acestuia. Mărturie stau până acum miile de biserici impozante din marile oraşe ale Europei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi periferice ale cetăţii, ci inima acesteia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul francez, care a pus în locul lui Dumnezeu raţiunea, idolatrizând-o. Aş da dovadă de ipocrizie spunând că Occidentul înseamnă doar întuneric şi demonizare. Nu agreez un asemenea discurs. Occidentul poate să însemne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria descoperirii unei biblioteci impresionante, bucuria unei ediţii exemplare a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bucuria unui trai mai decent din punct de vedere material, bucuria întâlnirii unei persoane, care ştie nu doar să bombăne, ci şi să se mulţumească cu ceea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spiritual, ai şansa să mărturiseşti credinţa ortodoxă aidoma primilor creştini, care îşi trăiau credinţa într-un context total defavorabil. În primele veacuri creştine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ideologică şi desfigurează conştiinţa. Prin urmare, aş vrea ca valorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valorile Occidentului de astăzi şi acolo unde se constată că este metastază să fie aplicat tratamentul chimioterapiei trăirii evanghelice, a sfinţeniei.
Neagu Djuvara mărturisea într-un interviu că dacă se va produce islamizarea Vestului, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispărea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?
Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem conştienţi de această islamizare a Europei, începând cu Franţa. Statisticile spun că în sudul Franţei sunt mai multe moschei decât biserici. Într-un articol recent scris despre problematica islamizării Europei am găsit un text absolut profetic, rostit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boumedienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.
Cu toate acestea, eu nu aş fi extrem de siderat în faţa islamizării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de care dăm dovadă atunci când creştinii sunt persecutaţi. Pentru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în paralel două masacre recente, dintre care unul amplu mediatizat, iar celălalt abia observat. Primul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi europeni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abominabilul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei satirice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi absolută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot mapamondul, printre care chiar şi musulmani, a adoptat hashtagul „je suis Charlie“ pe toate reţelele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpretările care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris devoalează inconsistenţa şi ipocrizia idolului ideologic al vremurilor noastre, care poartă numele de multiculturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea politică“, înţeleasă ca dictatură a minorităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Charlie“, aş aduce în atenţie masacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroristă „Statul Islamic“, din 14 februarie 2014. Oare de ce nu a existat acelaşi val de solidaritate mondială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit conştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în numele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele faptului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi valoarea martirajului creştin, europeanul va alege, cu ochii închişi, să fie solidar cu prima. Martirajul lor nu a a fost în stare să declanşeze printre cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă creştină nici un viral mediatic de felul „je suis...“, care să fie expresia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.
Cum se manifestă conştiinţa creştină, câtă a mai rămas ea în Europa? Am văzut desfăşurându-se marşuri pentru viaţă, împotriva avortului şi eutanasiei, la Paris, precum şi conferinţe pe teme creştine.
În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă anemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâta vreme cât nu am perspectiva întregului dispozitiv a ceea ce înseamnă conştiinţa creştină a Europei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema familiei, aşa cum este ea percepută în ţesătură ideatică a umanismului european secular contemporan. Familia nu mai este familie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a familiei aşa cum o înţelegem noi, creştinii. În orice discurs e nevoie să adjectivăm că noi ne referim la familia tradiţională, bărbat şi femeie, pentru a se şti exact de care parte a baricadei suntem. Pentru că se poate vorbi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste tendinţe îşi propun, cu obstinaţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul este foarte clar: vrei să distrugi credinţa unui neam, a unui popor, e nevoie doar să destabilizezi, să desfigurezi conceptul de familie. Dezgoleşte-o de orice semnificaţie creştină, evanghelică, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de catastrofal? Pentru că prin familie se transmite totul: valorile educaţiei, valorile creştine, credinţa şi dragostea de neam. Ea este matca unde se plămădeşte fermentul asumării acestor valori.
Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale nihilismului, şi anume liberalism, realism, naturalism şi vitalism. Unde credeţi că ne aflăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?
Cred că toate sunt prinse una de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină politică, ci ca atitudine etică, pe care aş numi-o libertinaj, adică o pseudolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, asta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa intimă, nici viaţa privată sau publică a persoanei nu mai este dominată de responsabilitate civică, morală sau duhovnicească. În momentul în care este detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chipul lui Dumnezeu din noi, în momentul în care nu reuşeşte această libertate să afirme ceea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de libertate, ci de sclavie. Părintele Stăniloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a libertăţii este responsabilitatea. Acesta este marele cancer al societăţii în care trăim. Cuvintele Sfântului Apostol Petru au o actualitate teribilă: Nu folosiţi „libertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Oriunde ai încerca să aplici aceste verset, puterea lui duhovnicească o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în numele libertăţii? Nişte păcate, nişte ideologii care vor să desfiinţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în numele „libertăţii de conştiinţă“.
Poate că e deranjant să tot facem recurs la următoarea logică duhovnicească: dacă Îl evacuezi pe Dumnezeu din universul tău, în mod automat te trezeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pentru că singurul care îl poate pune în valoare pe om este Hristos. Dacă vreau să văd chipul adevărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât numai la Hristos. El mi-a descoperit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte această sinergie, această perihoreză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne convine, şi dacă nu ne convine. Numai în modul acesta, cum a trăit Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o viaţă omenească racordată, penetrată, armonizată, transfigurată de cea dumnezeiască, putem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chipul lui Dumnezeu.
Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iudaice din Occident li se pune eticheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra mesajului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creştină sau de o morală permisivă homosexualităţii?
Da. Peste tot întâlnim aşa ceva. Asta este lumea în care trăim. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, trebuie să fii foarte delicat în a-ţi exprima un punct de vedere vizavi de conceptul de familie, pentru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor teoria genului. Calapodul lor ideologic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscriminatoriu, le este formatat cu multă atenţie. E un amalgam ciudat. Conform gândirii seculare, atunci când se pune problema să afirmi valoarea creştină a familiei, eşti acuzat de gândire retrogradă şi, desigur, nonprogresistă. Când minoritarii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de problemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar putea să-i lezeze pe majoritari.
Este un trend postmodern faptul de „a îndumnezei“ tot ceea ce ţine de grupul minoritarilor. Observaţi că majoritatea este cea care trebuie să se supună unei terori psihologice, ideologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profesorului de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a reuşit, prin decizia excepţiei de neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale, să impună majoritarilor obligaţia de a-şi cere voie dacă vor să facă religie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, deşi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune problema că prin redactarea cererii de a participa la ora de religie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „libertatea de conştiinţă“, amuleta umaniştilor seculari din România. Sau că sunt discriminaţi în faţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discriminarea a fost împărţită şi este valabilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să defileze în cetate, realitate surprinsă de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara locuinţei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instaurarea unei dictaturi ideologice fără limite a minoritarilor asupra majoritarilor, indiferent de spectru (politic, etnic, cultural, religios, etic sau sexual). Există o agresivitate vădită în a susţine drepturile minorităţii cu tendinţa clară de a anihila referinţele şi valorile majorităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu