Bijuterii pentru copiii noștri

Când copiii noștri vor fi făcuți să priceapă faptul că fiecare carte bună este o bijuterie care-ți înfrumusețează gândirea și comportamentul, atunci am realizat cel mai măreț lucru. În Nigeria este o organizație teroristă care se numește “Fără carte” sau “Fără școală” (Boko Haran), care omoară anual mii de oameni printre care femei și copii, mai ales creștini, pentru că inclusiv Diavolul știe că oamenii proști sunt cei mai ușor de ademenit și de folosit de către forțele întunericului.

Un om care nu citește e un om care nu prea gândește, ușor de ispitit, ușor de manipulat și care prin gândurile și cuvintele neșlefuite ucide oameni. Astfel de oameni necitiți expun corpul mai mult decât gândirea, iar prin felul în care noua generație se îmbracă și se comportă se poate vedea ce are mai de preț. Când vezi mai multă vulgaritate decât decență îți dai seama cât citește românul. Când vezi fete îmbrăcate ca și cum ar face plajă prin oraș unde nu vezi pic de mare sau nisip, când vezi tineri obsedați sexual care fluieră orice prezență feminină deșănțată, realizezi că mințile lor au două pasiuni – plăcerea carnală și sexualitatea. Nu-mi spuneți că un om citit și educat iese pe stradă ca și cum s-ar ocupa cu prostituția și că aplaudă comportamentul acesta destrăbălat. Chiar nu cred asta.

Citiți mai ales Biblia, iar dacă vi se pare că este plictisitoare gândiți-vă că Biblia i-a inspirat pe cei mai mari poeți, scriitori și dramaturgi să compună propriile opere. Divina Comedie, Paradisul Pierdut, Călătoria Creștinului, Cronicile din Narnia sunt doar patru din miile de opere care au stimulat gândirea omului de-a lungul timpului. Mergeți într-o Bibliotecă sau într-o expoziție de pictură să vedeți cum Biblia este sursa principală de inspirație a culturii și artei. Doar un incult sau un om care fuge de adevăr din cauza păcatului spune că Biblia este o carte mediocră demnă de Evul Mediu.

Primele cărți din Biblie dețin adevărul despre facerea lumii, răspund celor mai profunde întrebări ale omului despre noi oamenii. Istoria evreilor este istoria unui popor prin care Dumnezeu a adus Mântuirea și salvarea de Iad. Psalmii sunt cele mai frumoase rugăciuni scrise vreodată de oameni. Proverbele sunt cele mai frumoase și înțelepte sfaturi date vreodată de părinți copiilor. Noul Testament conține cuvântul de viață ieșit din gura lui Cristos, cel ce ne aduce Mântuirea, iar epistolele Apostolilor completează și exprimă dogma Bisericii.

Citiți dragilor, cărțile sunt adevăratele bijuterii.

Cu prețuire,

Toni Berbece

Sursa: https://toniberbece.ro/bijuterii-pentru-copiii-nostri/

De ce Misiunea Creștină trebuie să se focalizeze pe evanghelizare?

„Misiunea” și „evanghelizarea” exprimă impulsul exterior al creștinismului. Evanghelia lui Isus Hristos, prin natura sa, refuză să fie pusă la conservare. Ea trebuie împărtășită. Misiunea și evanghelizarea sunt strâns legate; misiunea este termenul mai larg, în cadrul căruia este inclusă evanghelizarea. Prin urmare, vom avea în vedere misiunea mai întâi, apoi evanghelizarea.

Misiunea

Misiunea se află în centrul mesajului Bibliei, deși cuvântul „misiune” apare foarte rar în Biblie. Cuvântul provine de la verbul latin mitto (substantivul missio), echivalentul cuvântul grecesc apostellō, care înseamnă „a trimite”. Se referă la faptul că Dumnezeu trimite oameni să anunțe lucrarea Sa de judecată și de răscumpărare pe pământ. Deși uneori Dumnezeu intervine direct, metoda Lui obișnuită de a lucra în lume este să folosească oameni pe care i-a ales pentru a-I îndeplini voia.

Misiunea în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Dumnezeu a trimis izbăvitori precum judecători, regi, profeți și preoți în mod specific poporului Israel. Când Dumnezeu l-a chemat pentru prima dată pe Avraam, i-a spus că, prin urmașii săi, „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Gen. 12: 3). Dumnezeu a spus Israelului în pustie că supunerea sa față de legile lui Dumnezeu va fi o mărturie a măreției Lui înaintea neamurilor (Deut. 4: 6–8). David îndemna: „Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!” (1 Cronici 16:24; Psalmul 96:3).

Psalmul 22:27 prezice ziua în care toate neamurile se vor întoarce la Dumnezeu și se vor închina înaintea Lui. Isaia vede că Israelul devine „o lumină pentru neamuri”, astfel încât „mântuirea să ajungă până la marginile pământului” (Isaia 49: 6). Mica a prevăzut o zi în care multe națiuni doresc să vină în Sion pentru a învăța căile lui Dumnezeu (Mic. 4: 2). Dar israeliții nu erau în întregime deschiși la ideea că Dumnezeu extinde harul său la neamuri, după cum arată atitudinea lui Iona (Iona 4). Misiunea, pentru ei, însemna în general doar slujirea propriilor lor semeni israeliți.

Misunea în Noul Testament

În Noul Testament, binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă cu adevărat către neamuri. Focalizarea Noului Testament pe misiune include în mod constant întreaga lume, mai degrabă decât doar comunitatea oamenilor lui Dumnezeu. Domnul Isus și-a trimis ucenicii în lume așa cum a fost El trimis de Dumnezeu (Ioan 17:18; 20:21). După aceea, misiunea a devenit asociată în primul rând cu cei care se află în afara bisericii. Credincioșii sunt sarea și lumina lumii (Mat. 5: 13–16). Misiunea nu mai este îndeplinită în primul rând de specialiști, ca și profeții și preoții. În timp ce unii sunt pregătiți special (Efeseni 4:11–12), aceasta este responsabilitatea tuturor credincioșilor.

După înviere, fundamentul învățăturii lui Domnului Isus cu privire la misiune a fost numită Marea Trimitere, care apare sub diferite forme de cel puțin patru ori în Evanghelii (Matei 28: 18–20; Luca 24: 45–49; Ioan 17:18 ; 20:21) și de două ori în Faptele apostolilor (1: 8; 10:42). Aici accentul este pus pe vestirea Evangheliei mântuirii prin Hristos către neamuri.

Ce include misiunea?

Diferiți creștini care invocă autoritatea Scripturii au ajuns la diferite înțelegeri a ceea ce constituie o misiune biblică. Unii limitează înțelesul termenului la evanghelizare și activități legate de aceasta. Alții, deși consideră că evanghelizarea este principală, includ și alte activități, cum ar fi responsabilitatea socială în înțelegerea misiunii. Ei adesea descriu aceasta drept „misiune holistică.” Alții includ diferite aspecte ale implicării și slujirii creștine, inclusiv evanghelizarea, ca părți la fel de importante ale misiunii Bisericii.

Însă, când realizăm că cea mai mare nevoie a oamenilor este să fie împăcați cu Dumnezeu prin Hristos și că fără aceasta oamenii sunt pierduți pentru eternitate, atunci evanghelizarea va avea un nivel ridicat de urgență și va fi privită ca o prioritate.

Evanghelizarea

Cuvântul „evanghelizare” provine din cuvântul grecesc evangelizō, care înseamnă „a anunța o veste bună”. Verbul și forma substantivală a acestui cuvânt (tradusă de obicei „evanghelie”) apar de 125 de ori în Noul Testament. Un alt cuvânt pentru evanghelizare, kērussō (tradus ca „a proclama” sau „a predica”) apare de 59 de ori. Toate acestea indică faptul că evanghelizarea implică proclamarea verbală a unor vești bune. În timp ce se pot include alte forme de slujire, cum ar fi lucrarea socială în misiune, nu se pot echivala astfel de acte de slujire cu evanghelizarea. Lucrarea socială poate ajuta la evanghelizare prin cultivarea receptivității la Evanghelie, dar nu este ea însăși evanghelizarea.

Un alt cuvânt grecesc care înseamnă „a convinge” (peithō) este adesea folosit în Faptele apostolilor pentru a descrie eforturile evanghelistice ale lui Pavel (Fapte 17:4; 18:4; 19:8). Arată că evanghelizarea caută să lucreze cu oamenii până când mintea lor este schimbată și acceptă Evanghelia. Astăzi oamenii au tendința de a se îndepărta de la o astfel de evanghelizare focalizată, deoarece este asociată cu aroganța religioasă sau culturală. Cu siguranță, aroganța este incompatibilă cu Evanghelia, căci Evanghelia declară că nu ne putem salva pe noi înșine și, astfel, ne îndepărtează motivele pentru care să ne lăudăm (Efeseni 2:8–9). În plus, stilul de viață al unui adept al Domnului Slujitor trebuie să fie unul de servitute – antiteza aroganței (vezi 2 Corinteni 4:5). Cu toate acestea, proclamarea îndrăzneață a Evangheliei nu trebuie confundată cu aroganța.

Perspectiva Evangheliei biblice diferă de cea a pluralismului religios contemporan. Biblia susține că Dumnezeul care este Creatorul și Domnul universului a rostit un mesaj cert pentru umanitate, care a atins punctul culminant prin venirea lui Isus, Dumnezeu întrupat (Evrei 1: 1-3). Evanghelia lui Isus este așadar atât de adevărată, atât de importantă și atât de vitală pentru bunăstarea sufletească a oamenilor, încât toți oamenii trebuie să răspundă la ea (Fapte 17:30). Pluralismul religios neagă existența adevărului absolut. Se spune că toate religiile sunt mai mult sau mai puțin egale, deoarece toate au elemente ale adevărului, pe care oamenii le-au descoperit prin experiențele lor culturale și istorice unice. Un astfel de pluralism se încruntă la ideea convertirii ca scop al proclamării, pe când evanghelizarea biblică o consideră drept obiectivul principal.

Rațiunea pentru evanghelizare

În scrisoarea sa către romani, Pavel explică de ce este necesară evanghelizarea. El se descrie ca fiind „obligat atât față de greci, cât și față de barbari” (Rom. 1:14). Acest simț al obligației l-a făcut „dornic să predice Evanghelia… celor din Roma ”(v. 15). Această dorință a fost alimentată de convingerea că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor cei care cred (vv. 16-17). Pavel continuă să explice ce a necesitat Evanghelia. El spune că oamenii aflați în starea lor naturală se află sub „mânia lui Dumnezeu” din cauza „necisntirii lui Dumnezeu și a nelegiuirii” (v. 18). El îl descrie pe om ca suprimând adevărul (v. 18), respingând revelația lui Dumnezeu în creație (vv. 19-20) și refuzând să-L onoreze și să-L recunoască pe Dumnezeu (v. 21, 28).

Pavel susține că această rebeliune împotriva lui Dumnezeu merită judecata și că nici o ființă umană nu poate evita condamnarea la judecată (Rom. 2: 1-3: 20). Apoi descrie cum Domnul Isus este răspunsul la această condamnare, deoarece a absorbit mânia lui Dumnezeu pentru păcatul nostru (3:25). Această lucrare de ispășire a revărsat „harul ca dar, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”, rezultând în faptul că păcătoșii sunt „îndreptățiți” sau achitați de vinovăția lor și socotiți neprihăniți (3:24). Partea noastră în toate acestea este pur și simplu să credem în Hristos (3:22, 25, 26, 28); adică să ne întoarcem de la încrederea în sine și, în schimb, să avem încredere în Dumnezeu și în ceea ce a făcut în Hristos pentru mântuirea noastră.

Romani 10:14 arată modul în care proclamarea Evangheliei este esențială pentru ca oamenii să poată căpăta credința mântuitoare: „Și cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vo auzi fără propovăduitor?” Acest lucru arată că ideea că oamenii vor fi mântuiți fără să audă Evanghelia nu are nicio bază biblică. Oamenii nu vor fi judecați pentru că au respins o Evanghelie pe care nu au auzit-o niciodată, ci că au respins lumina pe care o aveau deja (Romani 1-2). Există grade de responsabilitate și grade de pedeapsă, în funcție de cât de mult știau oamenii (Mat. 11: 21–24; Luca 12: 47–49). Dar credința în Domnul Isus este singura cale spre mântuire și toți cei care nu cred în El vor merge în iadul cel veșnic.

Ingrediente și metode de evanghelizare

Din Marea Trimitere putem identifica câteva ingrediente cheie ale evanghelizării. Evanghelizarea izvorăște din autoritatea Domnului Isus (Matei 28:18), care ne-a trimis ca mesageri ai Săi (Ioan 20:21). Scopul evanghelizării este de a face ucenici ascultători, care vor fi incluși în Biserică prin botez (Mat. 28: 19-20). Activitățile evanghelizării implică predicarea Evangheliei (Marcu 16:15) și vestirea pocăinței și iertării păcatelor (Luca 24:47). Domeniul ei de aplicare se extinde la toate națiunile (Marcu 16:15; Mat. 28:19; Luca 24:47; Fapte 1:8) și este alimentată de prezența lui Hristos (Mat. 28:20), prin puterea Duhului Sfânt (Fapte 1:8).

Faptele apostolilor arată că, deși conținutul Evangheliei nu se schimbă, metodele de evanghelizare pot varia în funcție de audiență. Mesajele evanghelistice consemnate în Fapte erau toate proclamări fidele ale Evangheliei, dar cele din fața publicului evreiesc citau Scripturile Vechiului Testament pe larg (de exemplu, 2:12–40; 13: 16–41), pe când Pavel, atunci când s-a adresat filozofilor din Atena, a adoptat un stil mai „academic” și nu amintea citate explicite din Scriptură (17:22–31; vezi 1 Cor. 9:19–23). Evangheliști precum Petru și Pavel au vorbit publicului larg, însă credincioșii obișnuiți „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8:4), probabil unor grupuri mici sau unor persoane individuale; Filip l-a condus pe etiopian la Hristos printr-o conversație personală (8: 26-38).

În Noul Testament se regăsesc diferite tipuri de mărturie personală. Femeia din Samaria a invitat oamenii să vină să-L audă pe Hristos (Ioan 4: 29-30). Matei a dat o masă pentru prietenii săi, avându-L pe Domnul Isus ca oaspete (Mat. 9:10). Orbul și-a împărtășit mărturia (Ioan 9:25). Departe de a învăța faptul că doar câțiva creștini mai speciali au darul evanghelizării, Biblia arată în diverse moduri că toți creștinii pot folosi oportunități ca să Îl mărturisească pe Hristos.

Concluzie

Cu toate că metodele și strategiile pot varia, chemarea atemporală al lui Dumnezeu pentru poporul Său de a aduce mesajul Său salvator către o lume pierdută și în durm spre pierzare nu variază. Biserica trebuie să stăruie în misiunea sa vitală de a vesti Evanghelia lui Hristos până la marginile pământului – pentru bucuria credincioșilor, pentru mântuirea neamurilor și pentru gloria lui Dumnezeu.

Preluat de la: www.crossway.org

Liderul între solitudine și izolare

În articolul precedent, Liderul și singurătatea, am anunțat importanța distincției dintre singurătate și izolare. Dacă cele două s-ar suprapune complet atunci am fi îndreptățiți să spunem că singurătatea este unul dintre pericolele cele mai mari în conducere. Totuși recunoaștem că o doză semnificativă de solitudine este prezentă în viața celor mai cunoscuți lideri spirituali, de la Moise până la Isus (și linia temporală poate continua până azi). De aceea suntem siliți să observăm că există zone importante ale izolării și singurătății care nu se confundă între ele.

Dacă izolarea este arma favorită a prădătorului de suflete, singurătatea poate fi adesea modalitatea de reconectare la sursa de energie.

Distincția dintre cele două devine un imperativ. Vom creiona această distincție din câteva perspective.

1. Din punct de vedere relațional, izolarea se manifestă prin secționarea legăturilor cu rețeaua care îmi asistă creșterea. Solitudinea poate fi descrisă ca o ieșire temporară din freamătul relațional de dragul conectării cu Domnul și redescoperirii de sine. Dacă izolarea de ceilalți mă transformă în pradă sigură pentru Ispititor, finalitatea solitudinii administrate înțelept va aduce un suflu nou în reconectarea cu ceilalți. Dacă liderul se izolează de grupul pe care îl conduce, încetează de drept să le mai fie lider. Dacă se izolează de rețeaua de lideri care îi poate asista dezvoltarea, se aruncă singur pe toboganul propriei descalificări.
2. Din punct de vedere intențional izolarea mă afectează negativ atât în prezența cât și în absența intenției. Lipsa vigilenței spirituale mă poate îndepărta de relațiile care îmi fac bine, răpindu-mi progresiv dorința sau motivația de a le întreține. Un lider poate ajunge în acest punct dacă este neatent la importanța unui stil de viață sănătos. Solitudinea, pe de altă parte, are nevoie de intenție pentru a oferi efectele sale cele mai benefice sufletului. Acestea pot apărea aleatoriu și în momente de solitudine neplanificată, dar scenariul de dorit este cel al dezvoltării unui stil de viață care să includă solitudinea în suita de discipline spirituale.
3. Dacă privim distincția din perspectiva dinamicii în conducere vom observa că izolarea poate apărea ca reacție la oameni, stimuli, situații care produc disconfort. Raportat la același scenariu ostil, solitudinea înseamnă retragerea în vederea recalibrării motivațiilor și a reîncărcării bateriilor sufletești. Cazul lui Ilie între Carmel și Horeb este o imagine biblică dintre cele mai elocvente care ilustrează diferența dintre izolare și solitudine, dar și dibăcia lui Dumnezeu de a transforma negura izolării în vehicul pentru o solitudine izbăvitoare.

Una peste alta, dacă izolarea mă vulnerabilizează, solitudinea mă fortifică spiritual – atâta timp cât cunosc și sunt mereu atent la deosebirea dintre cele două.

Meditând la cazul lui Ilie, ce alte diferențe dintre izolare și solitudine puteți găsi?

Dinu Burzo

Pastor Coordonator al bisericii „Logos” Cluj-Napoca

Cluj-Napoca. A studiat teologia la Institutul Teologic Penticostal București (Licență - 2000), Lampeter University of Wales UK (MA - 2007) și ULBS (PhD - 2014). Este autor de cărți de teologie și spiritualitate creștină (Revelație și relevanță, Demascarea ispitei, Dinamica toleranței). Dinu este căsătorit cu Persi, împreună cu care au doi copii minunați, Abel și Sonia.

Sursa: http://www.prolider.ro

SAMI ȘOLDAN – Interviu la RVE Suceava despre Lucrarea din Mongolia

Sami și Ani Șoldan sunt membri în Adunarea Creştină după Evanghelie „Providenţa” din Suceava și împlinesc chemarea Domnului în Ulaanbaatar, Mongolia…

Sursa: https://www.agentiakairos.ro

7 Paradisuri de vacanță în care creștinii nu sunt agreați

Unele dintre cele mai populare locuri de vacanță au niveluri extreme de persecuție împotriva creștinilor.

Această lume frumoasă pe care Dumnezeu a creat-o este plină de surprize care merită să fie descoperite, frumuseți ascunse care să fie explorate și oameni unici care să fie întâlniți. Cu toate acestea, în unele dintre cele mai frumoase locuri de vacanță din lume, frații și surorile noastre din Hristos se confruntă zilnic cu persecuția.

Știați că locațiile populare de „stațiune” precum Brunei consideră Biblia ca fiind o carte ilegală? De fapt, dacă un cetățean din Brunei este prins cu o Biblie, ar putea sta nouă ani în închisoare. Și în Maldive, unde apa este atât de frumoasă, nici măcar nu există o Biblie publicată în limba maternă.

Iată șapte destinații populare de stațiune, care se află în Indexul Mondial de Persecuței 2019, o listă a țărilor unde este cel mai greu să fii creștin. La suprafață, aceste țări ar putea să se laude cu peisaje frumoase, obiective turistice bine amenajate și culturi pline de culoare, însă sub aceasta există un război secret pentru libertatea religioasă, pe care ar trebui să-l cunoașteți.

Maldive

Adânc în Oceanul Indian, Maldive este un arhipelag tropical format din peste o mie de insule de corali. Apele sale limpezi sunt perfecte pentru scufundări, valurile sunt potrivite pentru navigare, iar cu nenumăratele sale insule de vizitat, este un paradis. Cu toate acestea, aici se fac mai multe lucuri decât castele de nisip și surf. Aflându-se pe locul 13 în Indexul Mondial de Persecuție, Insulele Maldive nu îi primesc cu brațele deschise pe creștini.

Guvernul Maldivelor insistă ca țara să fie condusă conform principiilor islamice conservatoare și ca toți cetățenii trebuie să fie musulmani. De fapt, nu există libertate religioasă, cu excepția creștinilor expatriați, cărora le este permis să-și exercite credința în intimitate maximă, în spatele ușilor închise și în condiții strict monitorizate.

Deoarece guvernul este în prezent angajat într-o luptă politică cu forțele de opoziție, orice amenințare percepută (ca și creștinismul) este rapid și aspru eradicată.

Emiratele Arabe Unite

Cunoscut pentru orașele de lux precum Dubai, Emiratele sunt pline de stațiuni, experiențe de shopping de excepție, arhitectură excepțională și plaje frumoase. Cu toate acestea, a fi creștin în Emirate este o provocare. Situată pe locul 40 în Indexul Mondial de Persecuție, această țară nu este prietenoasă cu creștinii.

În timp ce comunitățile creștine expatriate sunt relativ libere să-și practice credința, ei se confruntă, de asemenea, cu restricții. Sunt liberi să se închine și să-și practice credința în privat, dar le este interzis să-și exprime credința, închinarea, predicarea sau rugăciunea în public.

Prozelitismul de orice fel este ilegal, astfel încât creștinii trebuie să manifeste prudență și auto-constrângere atunci când interacționează cu musulmanii.

India

India este o explozie de cultură și frumusețe, cu foarte multe sari colorate, o țară foarte însorită, cu o vegetație unică, cum ar fi Frangipanis – o floare exotică strălucitoare – și, desigur, Taj Mahalul. Însă această frumusețe este în contrast puternic cu tensiunile religioase și naționaliste care domină această țară.

India este un focar de persecuție. Deoarece naționaliștii hinduși radicali consideră creștinii ca fiind din afară, aceștia se confruntă cu o persecuție sporită. Acești radicali intenționează să curețe națiunea atît de islam, cât și de creștinism, și folosesc violență în acest scop.

Guvernul continuă să treacă cu vederea faptul că minoritățile religioase sunt atacate, ceea ce indică faptul că violența va continua să crească în următorii ani.

Mexic

Apropierea sa de SUA face din Mexic o destinație preferată de călătorie și de vacanță. Cultura bogată, vremea frumoasă și primele plaje precum Cozumel și Cancun fac o excursie mult mai accesibilă în comparație cu alte destinații internaționale.

Dar prezența puternică a corupției la toate nivelurile guvernului mexican a dus la diferite forme de persecuție în țară datorită lipsei de protecție pentru creștini. Grupurile criminale atacă predicatorii, în timp ce liderii indigeni atacă noii convertiți la creștinism.

În ultimii ani, ideologia seculară agresivă a devenit mai proeminentă în Mexic, iar grupurile asociate intenționează să elimine manifestările religioase în domeniul public. În timp ce Biserica Romano-Catolică continuă să se bucure de anumite privilegii, grupurile creștine de orientare evanghelică sunt foarte dezavantajate.

Brunei

Această țară mică, dar bogată este ascunsă pe coasta Asiei de Sud-Est. Ea oferă plaje frumoase, stațiuni de lux, împreună cu oportunități de aventură îndensele păduri tropicale. Cu toate acestea, în această națiune majoritar musulmană, care se situează pe locul 26 în Indexul Mondial de Persecuție, convertirea la creștinism este ilegală. Cine este prins cu o Biblie, riscă să primească nouă ani de închisoare.

Creștinii din Brunei experimentează persecuția din partea guvernului, a familiei și a societății în general. Politicile juridice favorizează musulmanii în detrimentul creștinilor și al altor grupuri minoritare și sunt aplicate în întreaga țară. Liderii grupurilor majoritare musulmane au o influență semnificativă asupra sultanului țării, care este obligat să fie protectorul și apărătorul ultim al islamului în țară.

Vietnam

Cunoscut pentru orașele sale agitate, cultura plină de viață și pagodele budiste, Vietnamul este o destinație de călătorie preferată de mulți oameni, în special de vestici. Fie că doriți să căutați o frumusețe naturală, să experimentați arhitectura veche sau să încercați alimente unice – Vietnamul are multe de oferit.

Cu toate acestea, fiind pe locul 18 în IMP, Vietnam este una dintre cele cinci țări din lume care este încă condusă de un partid comunist. Sunt adoptate legi care dezavantajează minoritatea creștină, iar punerea lor în aplicare la nivel local duce la persecuție din partea oficialităților.

Romano-catolicii sunt de departe cea mai mare comunitate creștină din țară, dar sunt considerați suspecți pentru relațiile lor presupuse cu străinii. În contextul rural, liderii grupurilor etnice îi văd pe creștini ca trădători ai culturii și identității tribale, iar sătenii lucrează adesea cu ei pentru a persecuta credincioșii în consecință.

Columbia

Gândiți-vă la plantațiile de cafea, la plaje, la pădurile tropicale și, bineînțeles, la munții Anzi. Columbia este o țară frumoasă pentru a fi explorată cu atât de multe opțiuni – de la vizitarea obiectivelor turistice, la relaxare în apă sau explorare și drumeții.

Cu toate acestea, persecuția violentă împotriva creștinilor este un lucru obișuit în această țară sud-americană, atât din partea grupurilor criminale, cât și din partea grupurilor indigene, motiv pentru care se situează pe locul 49 în Indexul Mondial de Persecuție.

Grupurile de gherilă îi forțează pe creștini să plătească o „taxă de protecție”, un fel de asigurare împotriva atacurilor sau a asasinării. Îi amenință cu moartea pe creștinii implicați în evanghelizare, temându-se că credincioșii vor continua să se opună domniei terorii pe care aceste grupuri o folosesc pentru a-și menține puterea.

Și în comunitățile rurale mai mici, care sunt guvernate semi-independent de grupurile indigene, convertirea la creștinism este văzută ca o trădare a identității etnice.

Adesea, ceea ce arată ca și paradisul într-o călătorie nu este întreaga poveste. În toate aceste țări, există oameni de treabă, culturi vibrante și istorii bogate de explorat, dar este, de asemenea, esențial să fim conștienți de lupta cu care se confruntă frații și surorile noastre în Hristos, adesea zilnic, în aceste țări prezente în Indexul Mondial de Persecuție.

Sursa: Open Doors