Live Radio

marți, 9 ianuarie 2018

Cu muzica (creștină) la răscruce

Muizcă bună, muzică rea; muzică grea, muzică ușoară; muzică populară, muzică cultă; muzică tradițională, muzică contemporană, muzică bisericească, muzică lumească, muzică corală, trupe de închinare; orchestre, soliști; cântări comune, fanfare; muzică ce-mi place mie, muzică ce-ți place ție … și enumerările ar putea continua.
Am aflat că, mai nou, bisericile nu se mai rup pe probleme doctrinare, ci din cauza preferințelor muzicale. În loc să ne înalțe, muzica a ajuns să ne coboare la nivelul luptelor fraticide. Măi să fie … Ne pierdem armonia din cauza … armoniilor?
Ca unul care am traversat țări și mări, făcând salturi de civilizație și poduri peste culturi diferite, vreau să-mi spun și eu părerea. Am să-mi împart mesajul în trei idei principale. Dacă nu sunteți de acord cu ele, n-are rost să citiți mai departe.
1. Muzica este un limbaj, nu o probă de caracter
2. Muzica a tăcut în Noul Testament
3. Muzica plăcută lui Dumnezeu este din vibrația corzilor … inimii
Am să le iau pe rând:

1. Muzica este un limbaj, nu o probă de caracter.

Ca și vorbirea, muzica este un limbaj care transmite informații între oameni (și unele păsări … ,,cântătoare“). Există oameni buni care pot vorbi prost și oameni răi care pot vorbi foarte bine. Vorbirea, prin ea însăși, nu ne spune nimic despre caracterul unui om. Uneori, ea îl poate chiar …ascunde. Spunem atunci că persoana respectivă este ,,falsă“ și  ne ,,minte“.
Am să vă dau trei exemple:
Tatăl meu, Vasile Brânzei, a avut obiceiul să se încuie în camera din față a casei și să petreacă acolo ceea ce americanii numesc ,,Quiet Time“. Locul acela era ,,cămăruța“ în care-și trăia el părtășia cu Domnul în studiu și rugăciune. Când ne-am cumpărat un magnetfon, el îl lua cu el și asculta renumitele cântări ale fratelui Niculiță Moldoveanu. Făcând aluzie la unul din sfaturile apostolului Pavel în care vorbea despre antagonismul beției și al umplerii cu Duhul Sfânt, tata ne făcea cu ochiu și spunea în glumă: ,,Sunt cântările mele de pahar“. Muzica aceea, ritmată pe melodii profund românești, dar cu ritmuri contemporane era desfătarea lui.
Am preluat și noi la tineret unele din cântările fratelui Niculiță și le cântam acompaniați la chitară. Într-o după amiază petrecută în parc ne-am îmbătat și noi în armonia lor, dar … nu mică ne-a fost mirarea când, dincolo de înserare, un mic grup de tineri neduși la biserică s-au ridicat să plece de după perdeaua unor pomi și ne-au mulțumit ironic pentru muzică: ,,Am dansat de minune pe melodiile voastre. Unele au fost chiar niște tangouri foarte reușite“.
Și noi, care ne gândisem că făcusem evanghelizare cu muzica noastră … duhovnicească.
Al doilea exemplu este din multele mele dialoguri cu fratele Daniel Stăuceanu, muzician de profesie, profesor de muzică și dirijor de coruri. Într-o seară în care căuta neapărat să mă convingă de direcția greșită pe care o apucaseră cei de la corul de copii din Iași, mi-a vorbit mult, pe îndelete, despre teoria și influența muzicii în societate de-a lungul secolelor. L-am ascultat fără să-l întrerup. Aflam astfel lucruri noi, pe care n-aveam de unde să le știu și, în plus, fratele Stăuceanu se bucura de respectul meu și ca om de muzică și ca om al lui Dumnezeu. Îl simpatizam mult. Dincolo de aceasta însă, cred că-și dădea seama că țin cu cei din Iași, așa că și-a întețit prelegerea și s-a aprins puțin în vorbire. Eu am tăcut în continuare și m-am rugat. Dintr-o dată, ca străfulgerat de un gând, l-am auzit pe fratele Stăuceanu spunând:  ,,Dar ce fac eu? Nu cumva caut să te conving că muzica clasică, muzica bună ar face din cineva un om de caracter? Așa ceva nu se poate! Numai Dumnezeu face oameni de caracter, nu muzica. Majoritatea oamenilor de muzică pe care-i cunosc sunt niște parmatii. Instrumentiștii ăia care cântă și repetă toată ziua cele mai celebre piese muzicale din istorice sunt niște curvari și niște bețivi. Îi cunoasc eu prea bine …“
Se poate deci să cânți sau să asculți muzică elevată și totuși să fii un om josnic. Poți folosi limbajul unei muzici de calitate și tu să rămâi lispsit până și de cele mai elementare calități …
Orchestra
Vasile Brânzei și orchestra bisericii din Șos. N. Titulescu 56A
Al treilea exemplu este tot cu tatăl meu. Vasile Brânzei a venit în America cu dorința de a vizita nepărat o biserică ,,de negrii“. Avea acasă în România un disc cu Mahalia Jackson și îl ascultase de nenumărate ori. Unul din singurele filme la care am reușit să-l târâm în copilăria mea a fost ,,Coliba unchiului Tom“. De acolo rămăsese cu amintirea acelei voci extraordinare de bas care cânta ceva despre fluviul Mississippi … Îi plăcea ,,sinceritatea“ pe care o citea în cântecele negrilor.
Dumnezeu a vrut să-i facă bucuria să fie cu un grup de păstori negri din America pe durata unei excursii pe care am făcut-o împreună în Israel. Bucuria a fost amplificată de privilegiul de amerge acolo cu Aurel Popescu, colegul lui de interpretări profetice, iar eu împreună cu Nelu Gug, prietenul meu din Sacramento. În avion, în autobuz, la masă și sub cerul liber, ,,negrii“ lui tata au cântat de n-au mai putut. Tatăl meu era în culmea fericirii. S-a întâmplat însă ceva … ceva după ziua în care am mers împreună să vizităm Cana din Galileia … locul în care schimbase Domnul apa în vin. Cei din Cana contemporană înființaseră o ,,capcană pentru turiști“, un fel de cramă unde puteai degusta și cumpăra tot felul de vinuri din Israel. Bineînțeles că am luat și noi. Fiecare păstor din grupul acela (și erau numai păstori) s-a gândit imediat că va folosi vin din Israel la prima Cină care va avea loc în biserica lui. Am luat câteva sticle de persoană.
A doua zi însă, ghidul ne-a anunțat că trebuie să mai trecem odată prin Cana. Nelu Gug a sărit imediat scandalizat. ,,Nu, pentru astăzi este trecut un alt itinerar. Nu mai pierdeți vremea cu Cana. Aia a fost ieri. Nu ne faceți să pierdem alte locuri importante!“
Ghidul a tăcut, însă a făcut așa cum hotărâse. Noi eram îmbufnați și tăcuți și  … doar atunci ne-am dat seama că întreg autobuzul era cufundat într-o liniște suspectă. M-am dus să vorbesc frumos cu ghidul și să-i cer o explicație. M-am așezat lângă el și i-am șoptit la ureche. A făcut și el la fel și mi-a șoptit răspunsul lui: ,,Negrii mi-au cerut să mergem neapărat încă o dată la Cana. S-au grăbit să guste aseară vinul cumpărat și s-au îmbătat toți criță. Nu-i vezi ce liniștiți și mahmuri sunt?“
A fost ocazia în care tatăl meu a înțeles că muizca ,,sinceră“ nu este întotdeauna o dovadă de neapărată calitate. Poți fi și sincer greșit. Nu știu cum, dar după aceea, parcă n-a mai ascultat cu aceeași plăcerea cântecele lor. Vorba aceea: ,,Afara e vopsit gardu’/  Înăuntru- i leopardu’”.
Fiind o ființă întreită, trup, suflet și duh, omul a compus trei feluri de muzică: muzica trăirilor fizice (de la gimnastică și munca câmpului până la muzica orgiilor sexuale), muzica sufletească (care cultivă și satisface trăirile sentimentale, dragostea, dorul, entuziasmul, tristețea, bucuria și chiar patriotismul) și muzica duhovnicească (muzica trăirilor noastre la întâlnirea cu supranaturalul, divin sau demonic). Genurile amintite mai sus se pot interfera. EXistă melodii care emană din relațiile dintre oameni (dragoste, tristețe, speranță, regret, etc.),  care pot acoperi și plaja relațiilor personale dintre om și Dumnezeu.
Asemenea vorbirii, muzica este un limbaj. Și tot ca vorbirea, muzica poate spune adevărul sau îi poate minții pe cei din jurul nostru.

2. Muzica a tăcut în Noul Testament

Dacă unele biserici se rup din cauza stilurilor de muzică înseamnă că treaba este importantă și ,,groasă“ în același timp. Surprinzător este că Noul Testament, care este ,,îndreptarul învățăturilor sănătoase“ nu ne spune nimic în acest domeniu. Oare de ce?
Fără nici o îndoială și oamenii menționați în cronicile sfinte au cântat. Au cântat și ucenicii împreună cu Domnul Isus în noaptea dinaintea răstignirii (și probabil în multe alte zile și nopți). Evangheliștii Matei și Marcu ne spun că au cântat atunci ,,cântările de laudă“ (Mat. 26:30; Marcu 14:26). A cântat și apostolul Pavel și i-a îndemnat pe toți credincioșii să cânte:
,,Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes. 5:19).
Muzica apostolilor i-a vrăjit parcă pe cei care-i ascultau în pușcăria din Filipi:
,,Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau“ (Fapte 16:25).
Cântarea a făcut parte pretutindeni din ,,ordinea serviciului divin“:
,,Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească“ (1 Cor. 14:26).
Așa i-a învățat apostolul Pavel și pe cei din Colose:
,,Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră“ (Col. 3:16).
Iacov, fratele Domnului Isus și unul din ,,stâlpii“ bisericii din Ierusalim leagă cântarea în biserică de izbucnirile de bucurie:
,,Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!“ (Iacov 5:13).
Au cântat cei din Ierusalim, cei din Filipi și cei de prin toate locurile în care apostolul Pavel a călătorit înființând biserici. Au cântat cei din Iudeea, au cântat cei din Samaria, cei din Asia mică, cei din Grecia și cei din Roma. Fără îndoială, cântările lor au fost diferite. Sau poate că nu! Poate că au cântat numai psalmi evreiești? Cine poate să ne spună? Ar fi foarte important să știm. Ne-ar rezolva problemele noastre de astăzi!
Ciudat, în această așa de arzătoare dispută care ne dă foc astăzi, Noul Testament păstrează tăcere. El ne spune să cântăm pentru că toți oamenii, inclusiv oamenii salvați de Dumnezeu cântă, dar nu ne spune ce fel de muzică au cântat ei și nici nu ne prescrie ce fel de muzică putem sau trebuie să cântăm noi astăzi. Singurii termeni ,,biblici“ care descriu muzica în Noul Testament sunt generali și se referă mai degrabă la starea inimii și a duhului, decât la ritmul și caracterul melodiei.
Istoric, protestantismul s-a divizat încă de la început tot din pricina … muzicii. Căutând să reglementeze ce este permis și ce nu în viața creștinilor desprinși din catolicism, Luther și Zwinglii, care mergea atunci pe linia de mai târziu a anabaptiștilor, au avut două orientări diferite. Luther a fost de părere că anumite lucruri, obiceiuri și obiecte care nu contrazic textul Noului Testament pot și trebuie păstrate în biserică. Zwingli a spus că singurele care merită păstrate sunt strict doar cele care sunt menționate în textul Noului Testament. Prin urmare, Zwingli s-a grăbit să scoată orga din clădirile adunărilor anabaptiste. În schimb, Luther a lăsat-o acolo și i-a adăugat tot felul de alte instrumente. Luther n-a găsit în spiritul Scripturii argumente să renunțe la instrumnte, dimpotrivă, el a considerat muzica instrumentală ca pe un mijloc eficace pentru răspândirea mesajului Evangheliei. Anabaptismul a ajuns astfel să fie caracterizat printr-o simplitate austeră, în timp ce luteranismul și protestantismul în general a ajuns să fie caracterizat de ,,contemporaneitate“. Putem observa imediat asta dacă privim spre adunările menonite sau spre cele ale neoprotestanților baptiști și penticostali.
Istoria a păstrat pentru Reformă privilegiul reintroducerii cântării comune în biserică. John Hus a fost deschizătorul de drum care a alcătuit, în limba boemiană, cea dintâi carte de cântari pentru creștini. Reformatorul german, Martin Luther, el însuși un muzician, a fost de părere că muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru răspândirea mesajului Evangheliei: „Voi înălța din toată inima acest dar prețios pe care ni l-a dat Dumnezeu în arta muzicală … Muzica trebuie socotită secundară doar Cuvântului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simțămintele umane sunt răscolite și puse în mișcare.”
Luther a scris cel puțin 37 de cântece. Cel mai celebru dintre ele, „Cetate tare-i Dumnezeul nostru”, este supranumit „Imnul de război al Reformei”. Cântecele apărute în mișcarea reformată au direcționat închinăciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se întâmplase până atunci în liturghiile medievale și au înlocuit cântul gregorian bărbătesc din limba latină cu cântări comune cântate în limba tuturor oamenilor din biserica respectivă. De la Reformă încoace, muzica bisericească a căutat să urmărească mișcările muzicale contemporane și continuă să reprezinte o parte foarte importantă din serviciile de închinăciune ale bisericilor.
Charles Wesley a folosit în adunările sale câteva melodii preluate din tavernele și sălile de operă ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-și pune teologia pe muzică. Regina Angliei a fost într-atât de scandalizată de „melodiile vulgare” ale calviniștilor încât le-a poreclit „serenade de Geneva”.
Cântecele considerate astăzi „tradiționale” au fost la vremea lor criticate și categorisite drept „scandaloase”. Când partitura melodiei „O noapte preasfințită” a fost răspândită întâia dată, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept „o vulgară scamatorie, lipsită de orice fel de sentiment sau caracter creștin”. Chiar și „progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le venerăm noi astăzi. Probabil că cel mai greu de crezut este că până și celebra „Aleluia” a lui Handel a fost criticată la început de majoritatea creștinilor de atunci și etichetată drept „plină de teatralism și de vulgaritate”. I se imputa mai ales faptul că nu are suficient mesaj, ci repetă de mai mult de o sută de ori cuvântul „Aleluia”!
De fapt, întreaga tradiție a cântării comune în adunare, atât de dragă evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate în serviciile noastre divine. A existat o vreme când bisericile baptiste considerau cântatul melodiilor în biserici drept „lumesc”.
„Meritul” introducerii cântărilor comune în serviciile divine baptiste îi este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul șaptesprezece. Profitând de faptul că tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a început să-i învețe să cânte pe texte creștine. Entuziasmul copiilor a fost însă repede potolit de temperarea părinților. Credincioșii s-au împotrivit spunând: „cântatul în biserica este complet străin închinăciunii evanghelice”.
Necazul cel mare a început însă atunci când pastorul Keach a încercat să facă întreaga biserică din Horsley Down să cânte cântări comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obținuse a fost să aibă îngăduința ca biserica să cânte un „imn” după serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost „înduplecată” de suportul biblic aflat în textul din Marcu 14:26). A trebuit însă ca păstorul să facă o pauză și să îngăduie celor ce se opuneau cântării să părăsească sala de adunare. După alți șase ani, în 1679, biserica a acceptat să îngăduie câte o cântare „comună” la toate serviciile speciale „de mulțumire”. După încă paisprezece ani, biserica a fost de acord să integreze „cântarea comună” în toate serviciile ei divine. Hotărârea nu a fost nici atunci acceptată de toți. Douăzeci și doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat să formeze o adunare „în care nu se cântă”. Moda cântatului s-a răspândit însă repede la foarte multe alte biserici. „Biserica în care nu se cântă” s-a văzut silită să accepte și ea noua practică atunci când, la chemarea unui nou păstor acesta a făcut din cântarea comună condiția principală a venirii sale. Este clar că poți uneori întârzia schimbarea, dar nu o poți opri la nesfârșit.

3. Muzica plăcută lui Dumnezeu este din vibrația corzilor … inimii.

Se pare că atunci când le-a încurcat limbile celor ce zideau Turnul Babel, Dumnezeu le-a încurcat și gusturile pentru muzică. Înstrăinarea lor s-a datorat nu numai limbajului vorbit, ci și celui cântat! Blestemul acesta n-a fost încă revocat și-i simțim puterea usturătoare și astăzi!
Și totuși, eu cred că există o soluție, dacă ridicăm discuția aceasta de la nivelul buzelor și al urechilor la nivelul omului ascuns al inimii.
Părerea mea este că pe Dumnezeu nu-L preocupă mai mult stilul decât starea celui care cântă. O cântare ,,duhovnicească“ este definiția unei trăiri lăuntrice, nu a unei exprimări exterioare. Dumnezeu ne “aude” trăirile inimii!
 “Căci Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile.” – (1 Cronici 28:9)
“Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, Știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.” (Psalmului 139:1-3)
Există o muzică a inimii și o muzică a buzelor. Fără cea dintâi, cea de a doua nu are nici o valoare!
 “Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine și frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească” (Isaia 29:13).
De fapt, am vaga bănuială că în lumea lui Dumnezeu se aud cântări care nu neapărat sunt rezultatul vibrațiilor corzilor vocale, ci rezultatul vibrațiilor corzilor inimii.
Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit, dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii” (PS.19:1-3).
,,Dumnezeu este Duh și cine I se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr“. Aceasta este singura reglementare, iar eu cred că această precizare este cu mult mai mult decât precizarea uneui anumit stil muzical de pe pământ. Înclin să cred că ea este o aluzie la o realitate eternă trăită de TOATE  ființele care există în lumea desăvârșită lui Dumnezeu.
Am privit spre ea printr-o fereastră pe care am găsit-o în ,,portalul“ deschis la venirea îngerilor deasupra câmpului din Betleem:
,,Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:13-14).
Am privit spre ea prin ,,portalul“ deschis pentru Isaia în templul de la Ierusalim (Isaia 6:3) și pentru noi toți în textele Apocalipsei. În această carte care leagă pământul cu cerul, comentatorii au identificat între 12 și 27 de cântări, amintite direct sau indirect. Ființele angelice nu au corporalitate, ca noi. Exprimarea lor nu se produce prin vibrațiile unor corzi vocale. Trebuie să acceptăm că muzica cerească este o închinare la nivelul înalt (ascuns deocamdată pentru cei ce nu sunt duhovnicești) al duhului. Da, sunt convins că oamenii firești nu pot și nu vor putea vreodată să-I cânte pe placul Domnului!  Dovada ne este dată clar tot în cartea Apocalipsei:
,,Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“ (Apocalipsa 14:3, vezi tot pasajul de la v.1-5).

Ce-i de făcut?

În „cacofonia” muzicală de astăzi, mulți se întreabă: Ce fel de muzică trebuie îngăduită în biserică? Există o muzică „creștină”? În ce limite putem folosi muzica vremii?
În multe biserici se spune: „Trebuie să ne întoarcem la „rădăcinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cântări”. Sunt curios la ce fel de muzică „din vechime” se gândesc astfel de frați? Trebuie să ne întoarcem la „cântul gregorian”? Nu cumva trebuie să revenim la rădăcinile muzicii evreiești? Majoritatea nu se gândesc să se întoarcă la aceste „rădăcini”, ci s-ar mulțumi să revină la muzica de acum cincizeci sau o sută de ani.
Unii cred că acele „cântari duhovnicești” menționate în Coloseni 3:16 sunt genul de „imnuri” cântate în ultima sută de ani în biserici. Adevărul este însă că nimeni nu știe ce fel de „cântări” existau în biserica primară. Știm însă că acei creștini trebuie să fi cântat o muzică adaptată instrumentelor și culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau încă piane și nici orgă, muzica cântată în biserica primelor secole n-a fost în nici un fel asemănătoare cu muzica bisericească de azi.
În cartea Psalmilor citim despre servicii de închinare și de laudă în care erau întrebuințate tobe, chimvale, trâmbițe, tamburine, alaute și instrumente cu coarde. Mie mi se pare că muzica lor trebuie să fi semănat cu muzica „contemporană”, de care se plâng unii astăzi!
Este îndeobște cunoscut că, în dorința de a traduce Biblia latină în germana vorbită de popor, Martin Luther a colindat piețele și a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiană. Nu la fel de cunoscut însă este faptul că același Luther a căutat să „răscumpere” piese muzicale de mare circulație, atașând texte creștine unor melodii foarte „populare” (unele cântate chiar „la o halbă de bere”).
Deși nu se pot da „decrete” papale ca în Evul Mediu, liderii bisericilor de astăzi ar trebui să selecteze din muzica așa zis contemporană exact acea muzică ce poate fi imaginată că ar fi putut fi cântată împreună cu Domnul Isus și cu apostolii, dacă ar fi astăzi printre noi.
Muzica este de multe feluri. Există o muzică adresată pornirilor „animalice” din noi și o altă muzică menită să ne „înalțe” spre dimensiunile divinității. Între aceste extreme se află muzica potrivită să ne exprime trăirile noastre din viața de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruinței și agonia eșecului.
Părerea mea este că în măsura în care toate acestea exprimă și trăirile unui caracter creștin, muzica poate fi calificată drept „bună”, drept „creștină”. Unele din subtitlurile psalmilor ne fac să credem că anumite melodii din lirica laică de atunci au fost folosite chiar și în psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: „Se cântă ca ,,Porumbel din stejarii depărtați”; Psalmul 69: „De cântat ca și ,,Crinii”; Psalmul 80: „De cântat ca și ,,Crinii mărturiei”).
Felul în care cântă o biserică spune foarte mult despre starea ei spirituală. Nu neapărat „genul de muzică” practicatn este definitoriu, ci „starea inimii celor care cîntă”, atitudinea și angajamentul lor în cântare. La o cercetare atentă, singura „închinare” acceptată în Noul Testament are definiția următoare: „în Duh și în adevăr”. Asta nu selectează „genul” de muzică, ci „genul de închinători” plăcuți lui Dumnezeu. Cât de întristat trebuie să fie Duhul Sfânt când aude în adunări anunțuri de genul: „Să ne ridicăm și să cântăm o cântare ca să ne mai dezmorțim puțin…”
Unul din păstorii baptiști pe care-i respect mult a rezolvat problema muzicii din biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii să scrie pe un buletin de vot ce fel de muzică ascultau în majoritatea timpului, la lucru, în mașină, acasă, etc. I-a rugat să nu se limiteze doar la „casetele înregistrate cu muzică bisericească”. Genul de muzică ales de majoritatea membrilor bisericii „în timpul liber” a fost decretat „acceptabil” pentru genul de muzică practicat în biserică. Pare o măsură „radicală”, dar eu cred că aceasta este o cale foarte înțeleaptă de identificare a muzicii „potrivite” pentru o anumită biserică.
Când a fost vorba de misiunea lor în Vietnam, păstorul amintit mai sus a dus într-o tabără de creație de la munte zece poeți și zece compozitori vietnamezi, cerându-le să scoată cel puțin o sută de cântări noi. Știa dinainte că doar nouă sau zece vor deveni cântări tocmai bune de folosit în bisericile de acolo, dar a spus că s-a meritat toată cheltuiala cu celelalte: ,,Voi n-aveți nevoie să traduceți cântări ,,americane“ ca să vestiți Evanghelia compatrioților voștri. Trebuie să le vorbiți pe limba lor și trebuie să le cântați în specificul muzical al țării voastre“.
Aici unde trăiesc eu, în această uriașă răscruce a lumii numită Los Angeles, se vorbesc peste 110 limbi și dialecte. Fiecare grup etnic vorbește altfel și cântă altfel. Poți vedea ceva din frumusețea acestei diversități dacă vii la la Bethel, în cea de a doua vineri din luna Decembrie când avem ,,Christmasfest“ (o moștenire de pe vremea când Bethel era o biserică germană). Întotdeauna invităm oameni din biserici etnice diferite. Anul acesta au cântat rușii, filipinezii, chinezii, americanii și, bineînțeles, românii. Au lipsit indienii și mexicanii cu care ne-am obișnuit în anii din urmă.
Având în vedere diversitatea aceasta de buchet multicolor mai putem spune că doar o anumită muzică este ,,duhovnicească“? Eu cred că nu și îi dau dreptate din toată inima lui Marius Cruceru care a zis: ,,Nu există muzică creștină (per se). Există muzică cântată de creștini“.
Sunt convins că, înaintea lui Dumnezeu, calitatea închinării nu este dată de caracterul muzicii, ci de caracterul celui ce o cântă. Un om firesc va avea întotdeauna o închinare firească, indiferent de stilul de muzică abordat, iar cântarea unui om duhovnicesc va fi primită înaintea lui Dumnezeu întotdeauna după nivelul duhovniciei lui. Există multe diavolițe printre mironosițele care cântă în strană!
Orice muzică, orice stil de muzică poate deveni idolatru. Un mare evanghelist american le-a spus celor din adunarea lui de negrii: ,,Mă tem că voi aveți mai mult creștinism în mâini și picioare, decât aveți în inimă“. Putem ajunge să ne bucurăm de muzică mai mult decât de Dumnezeul căruia îi cântăm. Biblia ne spune despre decadența din mijlocul belșugului: ,,Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi, ca David, în instrumentele de muzică“ (Amos 6:5).
Muzica din biserică n-are voie să decadă la nivelul incantațiilor păgâne. Ea trebuie să fie cenzurată și controlată de trăirile minții. Aceasta este corecția pe care a adus-o apostolul Pavel bisericii din Corint:
,,Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Altminteri, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde „Amin” la mulţumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui?“ (1 Cor. 14:15-16).
Muzica nu rebuie să ajungă un scop în sine, cântată ,,de plăcere“ în biserică. Mor de necaz când îi aud spunând pe unii: ,,Mie nu-mi place muzica cântată în biserica aceea“. Ar trebui să ne dăm seama că oamenii aceia nu cântă ca să ne placă nouă, ci ca să-I placă Domnului. Îmi aduc aminte că John MacArthur și dirijorul german cu auz perfect din biserica lor au stabilit o grilă de stiluri ,,acceptabile“ pentru închinarea lor. Ea începea cu corurile maiestuoase și ,cobora“ până la grupuri vocale acompaniate de un fel de orchestră de estradă. Care a fost rezultatul.  Cei din biserică au continuat să vină să asculte predicile lui extraordinar de biblice, dar au început să se ducă și la alte bisericisă se bucure de o închinare mai ,,contemporană“.
Dacă acceptăm să definim muzica drept un limbaj de comunicare, atunci rezolvarea problemei ei din biserici ar trebui să fie simplă. Vom cânta ceea ce ne ajută cel mai mult să comunicăm cu Dumnezeu și cu oamenii din mediul specific în care trăim. Altfel, riscăm să ajungem un muzeu arhaic sau să cădem în ridicol.
Oamenii de la țară nu trebuie forțați să asiste la o muzică „liturgică” renascentistă, și nici oamenii de la oraș nu trebuie „scandalizați” cu melodii cu iz de muzică „populară”.
Îmi amintesc de una din vizitee corului condus de fratele Daniel Stăuceanu la filiala bisericii din  Periș, la câțiva zeci de kilometrii în nordul Bucureștiului, spre Snagov. Majoritatea celor de acolo erau ,,rromi“. Noi, cei ,,de la capitală“, am cântat în stilul corului Madrigal și oamenii dormeau în bănci … La final, un musafir a cerut permisiunea să slăvească și el pe Dumnezeu. Și-a scos acordeonul și a început:
,,Din aur curaT e inelul meu
Din aur curaT e inelul meu“.
Ochi celor din sală s-au descis vioi, fețele li s-au umplut de lumină, iar pe obraji au apărut în sfârșit florile lacrimilor … Ne-am întors de la Periș cu o lecție învățată pentru toată viața. M-aș bucur dacă aș fi reușit în acest material să vă spun și vouă ceva din ea …
+++
Vă îndemn să vă opriți cu lectura aici și să vă rugați pentru ceea ce ați citit. Gândiți-vă bine și nu sacrificați părtășia cu oamenii din cauza muzicii. Nici un compozitor n-a murit pentru noi, iar Cel ce ne-a salvat vrea să ne vadă împreună la picioarele Lui. ,,Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste uni pentru alții“. Nu ne plac aceleași haine, nu ne plac aceleași mașini, nu ne plac aceleași mâncăruri, nu ne decorăm la fel casele și nu ne-am ales aceea și parteneri de viață. Ar fi culmea să pretindem să ne placa aceeași muzică.
Când veți mai avea timp, vă pun la dispoziție o completare de sine stătoare. Citiți-o dacă vreți.
+++
Cei de pe Resurse Creștine și de la Armonia Magazine au reluat un articol de-al meu despre rolul muzicii în viața adunării creștine. Pentru a corecta unele greșeli de ortografie, îl retipăresc aici:

Daniel Brânzei: Muzica în Adunarea Domnului

Muzica în Biserică – „Cenușăreasa bisericii
Sunt câteva luni de când am fost invitat la un concert dedicat sărbătoririi nașterii Domnului Isus. Unii s-au plâns că programul a conținut prea multă muzică și prea puțină predicare. M-am gândit că n-au dreptate, dar n-am putut să explic de ce. Timpul parcă zburase …
Ieri, la noi la biserică, corul Universității Azusa a susținut un program muzical. Cerberii tradiției noastre m-au asaltat panicați: „Iar un serviciu fără predică? Nu se poate! Trebuie să zici ceva și dumneata.
M-am gândit că, poate, Dumnezeu îmi dă ocazia să spun acum ceea ce aveam de mult pe inimă. Într-una din pauzele dintre grupările de cântece, dirijorul corului mi-a făcut semn că este timpul să predic un pic. Incerc să aștern aici, pe hârtie, ceea ce am spus atunci. Poate că va folosi si la alții, de prin alte părți.
Am fost invitat să vorbesc deoarece, pentru unii dintre dumneavoastră, un servici de închinare la biserică fără predică este un sacrilegiu. Muzica și … predica … Oare care sunt mai importante ?
Există persoane pentru care în biserică se cântă prea mult și se predică prea puțin. Lor le-ar place să se predice aproape tot timpul și să nu se cânte aproape de loc. Vă rog să ridicați mâna sus cei care credeți că trebuie să se predice mai mult. Există cineva aici care este de această părere? Există cineva afară de … predicatorul care vă vorbește? (Hohote de râs).
În multe locuri, cântarea este tratată ca un fel de cenușăreasă a bisericii. Muzica este doar un fel de umplutură. Când n-avem ceva de făcut, sau când trebuie să facem ceva între alte două lucruri socotite importante … dăm tonul la o cântare …Nu ne gândim neapărat la ceea ce se cântă. Nu ne preocupă dacă melodia sau textul exprimă sau nu o stare anumită a noastră; dacă are un mesaj cu care să ne identificăm în clipa aceea. Pur și simplu … dăm o cântare comună …
Aă vrea să vă spun ce cred eu că este rău cu aceasta. Vreau să vă arăt două texte din Biblie care mi se par foarte importante, dar înainte de aceasta vreau să vă spun ceva despre noi înșine.
1. Dumnezeu ne-a alcătuit într-o fascinantă dualitate: minte și inimă. Amândouă sunt parte din sufletul nostru si amândouă sunt la fel de importante.
Anticii susțineau că mintea trebuie pusă la dreapta omului, iar inima la stânga. Mâna dreaptă este pentru domnie, pentru purtarea sceptrului. Ea simbolizează înțelepciunea. Verigheta o purtăm însă pe mâna stângă, pentru că, vedeți, … căsnicia este o problemă … de inimă!
Mintea este responsabilă cu rațiunea, cu gândirea, cu înțelegerea lucrurilor. Cu ea ne orientăm asupra relației dintre cauză și efect. Cu ea analizăm realitatea înconjurătoare și tot cu ea căutăm să găsim soluții raționale la problemele pe care le întâmpinăm. Mintea se poate exprima analitic și matematic. (Pe vremea mea învățam ca 2+2=4, astăzi nu știu cum se mai învață în școlile acestea moderne!)
Mintea poate fi însă foarte seacă și rece. Mai ales gândirea abstractă ne poate duce la cinism și la deznădejde. Mintea are și ea nevoie de ceasuri de bucurie și de destindere. În astfel de clipe, mintea creiază ceea ce noi numim Poezie. Poezia este muzica minții. Ea are și rimă riguroasă și ritm și cadența și trofi. Este maximul de exuberanță pe care și-l poate permite mintea: să creieze poezie. Să așeze riguros niște cuvinte care să exprime tensiunile interne.
Pe de altă parte avem inima. Inima este sediul sentimentelor. Trebuie să recunoaștem că inima este foarte dezordonată. Biblia ne spune că „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine o poate pricepe?” Freud, psihiatrul care a căutat să alcătuiasca un sistem pentru cauzele tulburărilor mentale și afective, omul care a inventat o metodă de psihanaliză prin care a „demontat” gândirea și personalitatea omului în blocurile componente, a recunoscut spre sfârșitul vieții că toate pronunțările lui sunt valabile pentru specificul masculin al speciei, pentru bărbați. „N-am reușit niciodată să pot pătrunde taina aceasta: „Ce vor de fapt femeile? Ce le pune în mișcare și ce le face să meargă?” – a spus el. Cu femeile este mai complicat pentru că este o problemă, nu de minte, ci … de inimă.
Ei bine, inima aceasta își are trăirile ei și limbajul ei specific. Când inima reușește să se culeagă și să se disciplineze într-o anumită direcție ea creiază „Muzica”! Muzica este maximul de disciplinare, maximum de rigurozitate, maximul de concentrare al … inimii! Dacă vreți un joc de cuvinte, ,,Muzica este Poezia inimii, tot așa cum Poezia este Muzica minții“.
2. Dumnezeu le-a așezat pe amândouă în noi și are nevoie de amândouă pentru a comunica efectiv cu fiecare dintre noi.
Există o comunicare a lui Dumnezeu cu mintea noastră. Pentru aceasta avem Biblia. Mintea noastră trebuie să o primească ca din partea lui Dumnezeu, să zăbovească asupra ei, s-o citească și să mediteze asupra conținutului ei, căutând modalități pentru a o pune în practică.
Există însă anumite limite ale acestei comunicări la nivelul mintii. G.K. Chesterton spunea că „există o cale de la ochi la inimă care nu trece prin intelect.” În mod similar, există o cale de la urechi la inimă care nici ea nu trece prin intelect. Este calea „impresiilor” și a intuiției.
Cum poți să explici rațional și analitic impresia pe care ți-o lasă panorama unei câmpii înflorite? Cum poți măsura parfumul unei flori? Cum poți pune în ecuație dragostea sau durerea unei mame pentru copilul ei? Anumite lucruri și trăiri nu se pot comunica la nivelul minții.
Atunci Dumnezeu folosește o cumunicare directă cu … inima. O comunicare care trece pe lângă minte fără să o atingă și ajunge direct la … inimă. Această comunicare, de la inimă la inimă se poate face și prin intermediul Muzicii. Ea poate transmite impresii și sentimente. Există o muzică de jale și o muzică a exuberanței. Există chiar o muzică militară care trezește și întreține sentimentul patriotic. Mânați de muzica patriotică oamenii au pășit în front și au plecat să moară pentru țara și poporul lor. Există doine de dor și există cântece de leagăn care stâmpără sufletul și cheamă odihna peste o inimă arsă de iubire. Există cântece care întrețin entuziasmul maselor și altele care alungă duhurile rele ale împîraților.
Cum numim noi aceste mesaje de la Dumnezeu care trec „pe lângă minte” și vin direct în sufletul nostru? Teologia folosește termeni ca „revelație”, „iluminare”, „inspirație”, „proorocie.” Mintea nu poate și nici n-are voie să conteste sau să nege aceste mesaje. Ele trebuiesc luate așa cum au venit, ca din partea lui Dumnezeu.
Cine nu crede în mesajul venit prin muzică sa meargă într-o duminică la o biserică ortodoxă sau catolică să asculte o liturghie. Dacă asta nu-l convinge, poate să continue explorarea cu o vizită la o sală de concerte sau la o gală de muzică „rock”! Îl rog însă să nu-i privească pe cei de pe scenă, ci pe cei din … audiență. Va vedea influența muzicii asupra celor ce o ascultă.
Haideți acum să vă arat cele două texte de care v-am vorbit. Mai întâi 2 Cronici 25:1-5. N-am să citesc tot textul. Am să vă arat doar câteva expresii extrem de sugestive pentru subiectul nostru. Cred că știți cu toți că David a fost acela care a introdus muzica în serviciile de închinare de la Cort și de la Templu. El a ales și așezat cetele de cântăreți rânduite să acopere tot anul de activitate la Templu.
Ce l-a făcut însă pe David să ia această hotărâre? Cum a justificat el importanța muzicii în serviciile divine? Iată ce am găsit eu: uitați-vă la următoarele expresii:
 … fii lui Asaf, Heman și Iedutun care PROOROCEAU întovărășiți de arfă, de alăută și de chimvale” (v.1), o proorocie cu acompaniament muzical, veți spune. Să citim însă mai departe:
 … fiii lui Asaf, sub cârmuirea lui Asaf, care prooroceau dupâ poruncile împăratului” (v.2) Hmmm … parcă am mai auzit noi de predici făcute „la cerere” … Ce o însemna „prooroceau după poruncile împăratului”? Să citim însă mai departe:
… șase, sub cârmuirea tatălui lor, Iedutun, CARE PROOROCEAU CU ARFA, ca să laude și să măreasca pe Domnul” (v.3).  Aceștia prooroceau „cu arfa”, fără cuvinte, doar cu instrumentul muzical !! Fascinant!
” … toți fiii lui Heman, care era VĂZĂTORUL ÎMPĂRATULUI, CA SĂ DESCOPERE CUVINTELE LUI DUMNEZEU și să înalțe puterea Lui” (v.5). Muzica este legată aici direct de revelație ăi de inspirația divină („văzătorul”, „ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu”).
Există un loc al muzicii în viața Bisericii. Ea trebuie pusă alături de predica din Cuvânt. Inima noastră are nevoie să primească mângâierea muzicii direct din inima lui Dumnezeu, fără să treacă întotdeauna pe la minte. Dumnezeu are nevoie să ne vorbească direct inimii și inima noastră are nevoie să i se adreseze câteodată direct lui Dumnezeu. Lăsați-o să facă aceasta.
Al doilea text este în Psalmul 147:1-4. Iată motivația muzicii în serviciile noastre divine:
Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm.
Autorul psalmului 147 ne dă trei motivații majore. În primul rând, pentru că este frumos. Cântarea este ca o podoabă a sufletului. În al doilea rând, pentru că este plăcut. Cântarea este o cale de exprimare a sentimentelor. Cuvântul fără melodie nu ne dă voie să spunem totul așa cum simte inima. Lăuntrul nostru are nevoie să izbucnească, din când în când, prin izvorul melodios al cântării. Al treilea motiv pe care ni-l arată psalmistul este acela că se cuvine să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru. Lumea din jur preamărește prin cânt tot felul de lucruri. Nu este treaba noastră aici sș spunem care dintre acestea merită să fie puse în cântec și care nu. Noi vrem să spunem doar că dacă lumea cântă despre lucruri trecătoare, cu atât mai mult „se cuvine să-L laudăm” noi, creștinii, pe Dumnezeul și Mântuitorul nostru veșnic!
Aș vrea însă să vă atrag atenția și asupra versetelor 3 și 4 din acest Psalm:
Domnul zidește iarăși Ierusalimul, strânge pe surghiuniții lui Israel; tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile”.
Cântarea de laudă, muzica aceasta a inimii, are și ea puterea ei. Psalmistul o pune alături de lucrările de restaurare. Muzica tămăduiește și leagă rănile noastre.
Scena întâi: unul din orașele Poloniei. Timpul: vremea celui de al doilea război mondial. Circumstanța: un grup de evrei așteptau să intre în băile morții pentru exterminare. Ochii lor erau ațintiți asupra unuia mai bătrân, cu fața lungă, jumătate acoperită cu barbă. Era rabinul lor. Toți așteptau să audă de pe buzele lui niște cuvinte potrivite situației. Buzele acestea de pe care deprinseseră înțelepciunea de viață și mângâierea erau acum așteptate să se miște iarăși și să rostească niște cuvinte potrivite. După o tăcere dureroasă, rabinul a vorbit. Ce să spui însă într-o astfel de situație? Iată care au fost cuvintele lui:
Haideți să cântăm o cântare de laudă.” Cu ochii pe jumătate închiși, rabinul a început să depene ca de pe un fir al vieții melodia molcomă a unui imn de la Sinagogă …
Scena a doua: temnița din Filipi. Timpul: vremea apostolilor. Circumstanța: Pavel și Sila sunt cu picioarele în butuci, în temnița din lăuntru, sau celula singuratică. „Pe la miezul nopții, Pavel și Sila se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau.” Cu ce i-a fermecat cântarea aceea de laudă de n-au fugit nici unul când a rupt cutremurul ușile temniței?
Scena a treia: grădina Ghețimane. Timpul: cu puțin înaintea răstignirii. Circumstanța: Cuvinte de rămas bun, vreme de luptă spirituală și de agonie. Mântuitorul Și-a legănat sufletul întristat în unduirile alinătoare ale cântecelor: „După ce au cântat cântarile de laudă, au ieșit în muntele Măslinilor“ (Marcu 14:26).
Scena a patra: acum și aici. Vă mulțumim pentru o după amiază de muzică la Bethel. Inima noastră avea nevoie de aș a ceva.

Niciun comentariu: